Scuarul Aucoc din Bordeaux înainte și după încheierea proiectului semnat de Lacaton&Vassal

În 1996, arhitecții francezi Anne Lacaton și Jean-Phillipe Vassal au fost invitați de primăria Bordeaux să propună amenajarea unui scuar în cadrul campaniei de înfrumusețare («embellissement») a spațiului public din oraș. De la prima vizită pe sit, arhitecții au fost fermecați de calitățile spațiului – plăcut, autentic, firesc, util – într-atât încât au petrecut următoarele luni desfășurând un amplu studiu de teren pentru a propune în cele din urmă un proiect prin care nu avea să se schimbe nimic. Vegetația, pavajul și mobilierul urban urmau să rămână aceleași, fiind deja potrivite pentru viața cartierului (1). Cu o oarecare perplexitate, edilii s-au lăsat convinși în cele din urmă. Argumentația nu a fost doar funcțională. Ea ținea mai degrabă de cotidianul unui spațiu cu o atmosferă care s-ar fi pierdut prin intervenții noi sau suplimentare. Astfel, explică arhitecții, proiectul nu a constat în negarea cu orice preț a construcției, ci mai degrabă în explorarea unei întrebări și a unei situații concrete care au dus la un răspuns surprinzător, dar coerent: cel de a nu face nimic…

…interesant!
Unele răspunsuri arhitecturale sfidează sau depășesc criteriile de judecată obișnuite. Prin dimensiunea lor conceptuală, ele nasc întrebări, antrenează interpretări, cer să fie cercetate și devin astfel interesante. Exemplul anterior este poate cu atât mai interesant cu cât asociază un răspuns cerebral și, într-o oarecare măsură, sensibil sau chiar poetic, cu o temă inițială preponderent estetică – înfrumusețarea urbană. De altfel, discursul teoretic recent a început să exploreze interesantul inclusiv ca o categorie estetică.

Termenul poate fi definit destul de sec, ca ceea ce prezintă sau trezește interes – este interesant lucrul, situația sau persoana suficient de aparte pentru a atrage atenția. Pe de altă parte, cuvântul este folosit și pentru a exprima sinteza unui proces de observare – devine interesant ceea ce a fost descoperit și analizat în prealabil. Termenul pare deci să încadreze începutul și încheierea unei interpretări generate de ceea este diferit sau neașteptat. Interesantul, cum spune și Mikhail Epstein, devine astfel un efort de «conectare a decalajului dintre rațiune și surpriză, raționalizând imediat improbabilul și extinzând limitele rațiunii» (2).

Din acest motiv, orice sondare a interesantului depinde într-o oarecare măsură de ceea ce ne surprinde pe fiecare și devine în egală măsură un exercițiu teoretic și psihanalitic. Mai departe, incursiunea arhitecturală în lumea interesantului propune nu o teoretizare propriu-zisă, ci o interpretare incipientă prin intermediul unor exemple «interesante»: proiecte perene și temporare, cercetări, studii și publicații, abordări sau principii, care vor forța invariabil semnificația cuvântului explorând opera, contextul și procesul creativ.

Oswald Mathias Ungers, Haus III

Interpretarea operei – exercițiului de arhitectură
Haus III sau «Casa fără trăsături» (Haus ohne Engeshaften) este o lucrare târzie a arhitectului german Oswald Mathias Ungers. Construită în Köln în 1995, locuința este în primul rând un exercițiu de esențializare maximă, încadrându-se în seria de proiecte «pure» ale arhitectului. Fără detalii forțate, construit din materiale nobile dar fruste (aparente sunt doar piatra și tencuiala), proiectul este ghidat aproape exclusiv de compoziția perfectă a planurilor și fațadelor, urmând rapoarte studiate, evocate direct de spirala de aur desenată pe unul din pereții interiori.

Casa este un experiment formal, care cere un exercițiu de citire a complexității ascunse în spatele zidurilor și dincolo de spațiul perceput. O citire care dezvăluie deopotrivă principii elementare ale clasicismului (proporții, simetrie, perfecțiune) și libertatea modernității evocată cel puțin de lipsa ferestrei în axul clădirii.
Pentru a-și păstra o oarecare stabilitate în timp, interesantul cere deci o dezvăluire progresivă și parcimonioasă – spre deosebire de interesantul «căutat», incoerent, care se consumă rapid în detrimentul operei și percepției sale, sau de folosirea eufemistică a termenului («interesant») care evită cu totul interpretarea și dialogul.

Blur Building, prin bunăvoința Diller & Scofidio

Confruntarea operei – mirarea
«Blur Building» a fost proiectat de Diller Scofidio + Renfro pe lacul Neuchatel din Elveția pentru Swiss Expo 2002. Pavilionul temporar propunea o arhitectură atmosferică, care consta în primul rând în parcursul lipsit de repere printr-un nor de ceață, pulverizat de construcție și produs chiar din apa lacului. Intrarea în ceață estompa inclusiv imaginea arhitecturii însăși, cu excepția scării care se dezvăluia în ceață și permitea accesul la o platformă ce se ridica deasupra norului.
Natura, fie ea chiar și împletită cu creația umană, provoacă uimire. În acest sens, interesantul poate fi privit ca o formă atenuată a sublimului, în care paradoxul fricii seducătoare este înlocuit de fascinație și mirare. Dar în această mirare stă capacitatea fundamentală de a interoga evidențe și prejudecăți, deci de a explora noi orizonturi și a extinde domeniul arhitecturii. Exemplul ilustrează așadar ceea ce am putea numi o «arhitectură conceptuală» – fațetă a interesantului asemănătoare poate artei conceptuale apărute în anii 1960: inițial o reacție la formalismul artistic prin generarea de opere bazate strict pe idee, devenită ulterior o cale de problematizare și de lărgire a limitelor domeniului. Paralela este poate cu atât mai relevantă cu cât arhitectura temporară se dovedește a fi un mediu propice interesantului și experimentului eliberat de constrângerile tipice.

“Tanya”-Billboard on the Stri, Las Vegas, 1968, Learning from Las Vegas

Deslușirea fundalului – cotidianul neobservat
Mirarea nu este doar stârnită de situații ieșite din comun. Chiar din contră, cotidianul însuși poate fi scos din anonimat dintr-o privire și deveni interesant. Astfel, contextul însuși, orașul ca fundal, poate deveni subiect de interes.

Un exemplu elocvent este cercetarea și celebra publicație Learning from Las Vegas, semnată de Robert Venturi, Denise Scott Brown și Steven Izenour, apărută în 1972. Studiul s-a aplecat asupra arhitecturii banale și a formelor urbane cotidiene marginale – suburbia și Strip-ul din Las Vegas – cu expresii și estetici originale orașului american. Investigația principiilor constitutive ale sferei publice locale (autostrada și parcarea, emfaza semnelor și a simbolurilor etc.) a dus la reașezarea lor în contextul teoretic mai amplu al perioadei: «pentru arhitect, faptul că învață din peisajul existent este un mod de a fi revoluționar. Nu în maniera vădită, care presupune să distrugi Parisul și să o iei de la capăt, așa cum sugera Le Corbusier în anii 1920, ci într-o alta, mult mai tolerantă, adică, aceea prin care ne punem problema felului în care privim lucrurile» (3).

Dacă interesantul se arată mai întâi ca un mod de disociere a idiosincrasiilor de fundalul în care tind să se contopească, el permite apoi și concilierea lor (teoretică) printr-o interpretare comună și prin reașezarea lor într-un univers comun (4).

Depășirea contextului – mister și poezie
Alteori însă, opera poate avea o permanență care depășește contextul în care a fost creată.

Un exemplu ar fi gravurile produse de arhitecții ruși Aleksandr Brodsky și Ilya Utkin între 1978 și 1993 ca alternativă la proiectarea într-un regim politic represiv și într-un cadru profesional nesatisfăcător. Trecerea de la Realismul Socialist la funcționalismul searbăd impus de Hrusciov în 1957 a produs o diluare totală a calității arhitecturale, concentrate pe producția în masă, dirijată politic. Similare în aparență universului carceral piranezian și «architecture parlante» franceză, gravurile celor doi arhitecți au reprezentat în primul rând o evadare în tărâmuri imaginare care permiteau o critică a stării de fapt.

Gravurile devin însă cu adevărat interesante dincolo de contextul lor inițial. Dincolo de distopii și de fantezii arhitecturale, suprarealismul imaginilor sondează semnificații și sentimente multiple, arhetipale, care se împletesc și se suprapun: deriva, singurătatea, trecerea timpului, zădărnicia, impostura, visul, creația și creatorul etc. Instrumentele de reprezentare arhitecturale (perspective, planuri, secțiuni sau fațade), precum și omniprezentele elemente urbane și constructive, devin astfel în mod paradoxal instrumente de exprimare nu a unor realități precise, ci a unor atmosfere, inefabile, misterioase, bazate pe un vocabular iconografic ambiguu și poetic, care naște universuri interconectate și invită la înțelegeri variate ce depășesc cu mult lumea telurică, la care contribuie în mod direct arhitectura. Lumea onirică, deopotrivă fascinantă și înspăimântătoare, a imaginilor lui Brodsky și Utkin dezvăluie astfel posibilitatea unui intersant dinamic, care crează contexte prielnice pentru o interpretare continuă.

Începerea căutării – analiza
Nu în ultimul rând, procesul creativ (gândirea, căutarea și descoperirea) poate devine el însuși interesant.

O abordare deosebit de dinamică și inovatoare din acest punct de vedere a fost cea a Internaționalei Situaționiste, mișcare artistică europeană activă cu precădere în anii 1950 și 1960, axată pe percepția «psihogeografică» (sau emoțional-afectivă) a orașului. Această percepție s-a transpus și în «derive» teoretizate de Guy Debord, părintele spiritual al mișcării, adică în exerciții de citire afectivă și reinterpretare personală a unor fragmente urbane în care traversarea rapidă a unor geografii, ambianțe și senzații diferite și discontinue produce un colaj artistic de trăiri personale (5). Deriva devine așadar o formă creativă, ludică și contestatară (6) de experiențiere și de cunoaștere a «orașului trăit».

Analiza urbană, moment intermediar în procesul proiectării, este transformată astfel într-o operă de sine stătătoare. Însuși procesul și descoperirea devin interesante, transformând unelte de cunoaștere și proiectare în scopuri. «Proiectul proiectului» capăta astfel autonomie, este premeditat și expus ca operă – prin rapoarte de derivă, narațiuni, hărți psihogeografice, atlasuri fotografice etc.

Proiectarea proiectului – procesul
O altă fațetă a acestui fenomen este exaltarea procesului din spatele arhitecturii. Relevante în acest caz sunt deopotrivă proiectarea parametrică (7) și cea participativă.

În primul caz, raționalitatea procesului, explorarea intelectuală și curiozitatea filtrată prin rațiune presupun și aclamă o nouă obiectivitate constructivă sau chiar existențială. Ele se înscriu astfel în sfera interesantului prin explorarea și problematizarea periferiei arhitecturii: procesul și construcția devin astfel obiectivate.
Pe de altă parte, arhitectura participativă, se concentrează și ea asupra procesului de proiectare, de această dată împreună cu comunități locale, și ilustrează astfel o altă dimensiune a interesantului: cea de co-interesare, adică de cuprindere a participantului în fenomen.

Spre deosebire de deriva situaționistă, atât proiectarea parametrică, cât și cea participativă, constau în glorificarea unui moment intermediar al proiectării și a anumitor valențe ale operei, izolate de ansamblu, uneori chiar în defavoarea complexității căutate și declarate.

Concepția proiectului – parcursul intelectual-creativ
Dacă interesantul se poate referi nu doar la operă și la interpretarea ei, ci își poate găsi locul și în căutarea continuă a sensului și într-o curiozitate autentică care precede construcția, el poate fi descoperit în mod invariabil și în însăși crearea arhitecturii, în intimitatea proiectării. Iar aici exemplul prin excelență este arhitectul elvețian Livio Vacchini și cea mai radicală convingere a sa: «architettura è una cosa mentale». În recent publicata sa carte, Ștefan Simion descrie procesul de creare al arhitectului astfel: «Opera lui Vacchini își găsește împlinirea în maniera sa specifică de a face arhitectură: concepția proiectului. Acum, în clipa gândirii arhitecturii, cunoașterea și facerea dau formă unei teorii practice care produce ea însăși proiectul: forma se naște din aplicarea regulilor și a principiilor. Fără desene și fără machete, în mod radical; realitatea ulterioară nu poate fi anticipată» (8).

Într-adevăr, ajuns la maturitate, Vacchini abandonează cu totul desenul și transformă proiectarea într-un act meditativ, produs în gând de pe celebra canapea din biroul său. Eliberat de tentațiile formalismului, arhitectul atinge o esențializare deplină a arhitecturii sale.

Deși extrem, Vacchini ilustrează cum creația poate concilia conceptualizarea și forma pură, formă de care arhitecții contemporani par să se ferească din ce în ce mai mult, refugiindu-se în spatele unor raționamente interesante, valoroase, dar parțiale sau înghețate – în spatele proceselor, funcțiunilor, eticilor și semnificațiilor – adică în spatele unui interesant static. Astfel, pe de o parte, termenul riscă să se cantoneze la nereușita unei interpretări parțiale a unor opere incomplete.

Pe de alta, interesantul îndeamnă la admirarea perfecțiunii întregului și la o căutare dinamică, continuă, personală și autentică, care străbate opera, care produce uimirea și invocă creativitatea specifică Arhitecturii. Revenind la primul exemplu, aceasta este în primul rând căutarea întrebărilor, situațiilor și obsesiilor care duc în cele din urmă la răspuns.

1. Mai departe, proiectul a propus o serie de măsuri edilitare de întreținere a spațiului (îngrijirea coroanei arborilor din scuar, a pavajului din nisip stabilizat, a marcajelor rutiere etc.), cu consecințe spațiale, dar în esență puțin arhitecturale.
2. Epstein, Mikhail, «Interesting», Qui Parle: Critical Humanities and Social Sciences, vol. 16, nr. 1/2018, pp. 79. (traducerea autorului)
3. Venturi, Robert, Scott Brown, Denise și Izenour, Steven, Denise, Lecția Las Vegas, editura Universitară «Ion Mincu», București, 2017, pp. 3.
4. Sianne, Ngai, Our Aesthetic Categories, Zany, Cute, Interesting, Harvard Univeristy Press, Cambridge, 2012 (2015), pp.5
5. Debord, Guy, «Théorie de la dérive», în Debord, Guy, Oeuvres, Gallimard, Paris, 2006, pp. 251-257.
6. Pentru situaționiști, deriva înseamnă o critică atât a orașului funcționalist și raționalist, cât și a proiectului modern de oraș ca teritoriu măsurat, cartat, cadrilat, împărțit și definit prin control. – Davila, Thierry, Marcher,créer – Déplacements, flâneries, dérives dans l’art de la fin du XXe siècle, Editions du regard, Paris, 2002, pp. 135.
7. Proiectarea parametrică se bazează pe o gândire algorotmică prin care parametri și reguli transformă date diferite într-un răspuns final coerent.
8. Simion, Ștefan, Ambiguitatea capodoperei. Livio Vacchini prin 11 dialoguri, editura Fundațieir Arhitext design, București, 2017, pp. 25.

(«interesant»)

Alexander Brodsky & Ilya Utkin

Bibliografie
Davila, Thierry, Marcher, créer. Déplacements, flâneries, dérives dans l’art de la fin du XXe siècle, Editions du Regard, Paris, 2002
Debord, Guy, Oeuvres, Gallimard, Paris, 2006
Epstein, Mikhail, “Interesting”, Qui Parle: Critical Humanities and Social Sciences, Vol.18, Nr.1/ 2009, pp. 75-88
Lacaton, Anne și Vassal, Jean-Philippe, Freedom of use, Sterberg Press, Berlin, 2015
Sianne, Ngai, Our Aesthetic Categories. Zany, Cute, Interesting, Harvard University Press, Cambridge, 2012(2015)
Simion, Ștefan, Ambiguitatea capodoperei. Livio Vacchini prin 11 dialoguri, Editura Fundației Arhitext design, București, 2017
Venturi, Robert, Scott Brown, Denise și Izenour, Steven, Lecția Las Vegas, Editura Universitară „Ion Mincu”, București, 2017

Studio Vacchini, atelierul arhitectului și canapeaua de pe care își concepea proiectele