«Spațiile publice din oraşele din România s-au schimbat semnificativ în ultimele decenii. Majoritatea schimbărilor au apărut organic, pe măsură ce societatea însăși s-a schimbat. Mulți dintre noi ne întrebăm dacă transformările au fost spre bine sau spre rău, iar Mnemonics este o încercare de a înțelege cum amintirile pozitive din oraşele copilăriei noastre ar putea contribui în viitor la îmbunătățirea spațiului public.
Mnemonics face referire la tehnica antică de colectare a amintirilor, ars memoriae, bazându-se pe relația gândurilor cu suportul lor vizual investit cu semnificație, imposibil de uitat. Capacitatea spațiului de a genera amintiri puternice rămâne provocarea supremă a arhitecturii și face ca emoția unei povești să poată fi reaccesată la nivel mental la nesfârșit.

Tema spațiului liber invită la reflecție, la căutarea unui fir imaginar ce unește, după acest criteriu, într-o imagine, momente diferite ale unui spațiu reprezentativ pentru lumea orașului românesc și a societății care l-a văzut transformându-se. Cum în a doua jumătate a secolului al XX-lea multe localități mici și mari din România au cunoscut un ritm accelerat al urbanizării, această creștere a avut ca rezultat un spațiu interstițial al țesutului urban nou care, lăsat în planul îndepărtat al priorităților dezvoltării, a revenit locuitorilor din proximitatea lui.
În memoria colectivă a generațiilor ultimelor decenii din România acest fapt se înscrie într-un imaginarium comun generat de evoluția urbanismului liber care a rezervat locuitorilor orașului un spațiu gratuit pe care nu îl revendică nimeni dar care aparține tuturor. In România, imaginea iconică universală a spațiului dintre blocuri rămâne cea a copiilor jucându-se sub ochii părinților și bunicilor, construind liberi lumi invizibile într-un loc gol. Felul în care un om evoluează de la a fi copil cu preocupare pentru joc și joacă, la a fi adult cu preocupare pentru persoana sa și a celor din comunitatea lui, reprezintă un ciclu fascinant al vieții din care arhitectura și urbanismul învață constant întrucât acesta este un teritoriu de infinite posibilități.

Astfel imaginea libertății de apropriere a unui spațiu gratuit prin joc rămâne pentru copiii ultimelor decenii ale istoriei României o piesă puternică a unei mnemotehnici ce ține amintirile wcopilăriei vii – prieteni, jocuri, accidente, întâmplări, scara blocului și cheia atârnată la gât, ca simbol atât al libertății, cât și al responsabilității.
Creativitatea jocului și nemărginirea imaginației umane oferă șansa ca, făcând arc peste timp, să înțelegem felul în care locurile prețioase din amintirea noastră au puterea de a duce mai departe idei favorabile în fuziunea cu generațiile care vin, în întâlnirile transculturale și în formarea relațiilor intra și intercomunitare. Spațiul dintre blocurile orașelor din România primește reacții contemporane la nivelul profesiei de arhitectură, la nivelul comunităților, la nivel educațional ca promisiune pentru un scenariu de viitor legat de spațiul public și modul în care acesta poate fi utilizat, de relația dintre intim și public și filtrele specifice dintre acestea, de joc, de viața în spațiul urban și modul de raportare al comunității la acesta.»

 

Expoziția
«Conceptul expoziției evocă, în interiorul pavilionului, o scenografie esențializată a spațiului liber dintre blocurile orașelor din România. Cel de-al doilea spațiu, din cadrul galeriei IRCCU, prezintă o altă scenografie, complementară: cea a casei scării blocului, zona de tranzit între clădire și curtea din fața sa – văzută ca o trecere dintre spațiul privat și cel public.

Instalația din interiorul pavilionului se folosește de elemente de recuzită din peisajul descris mai sus, invitând vizitatorii la un schimb de roluri pe terenul de joacă, la interacțiune și reflecție asupra efectelor aproprierii unui spațiu public de către o comunitate. Casa scării blocului își găsește o interpretare în instalația de la galeria IRCCU, gândită ca o perspectivă asupra primului pas către formarea comunității dintre blocuri.

Bara de curățat covoare ce era de multe ori folosită ca poartă de fotbal, rotativa de metal, masa de ping-pong, leagănul și cartonașele cu jocuri intră în dialog cu următorul spațiu memorabil al acestor trăiri: casa scării de bloc – dominată de scara propriu-zisă și de peretele cu avizierul scării, așezat alături de cutiile poștale.
Astăzi imaginea spațiului dintre blocuri ne este familiară, confortabilă și prețioasă căci vorbind despre un loc al curiozității pentru necunoscut, al creativității și libertății de improvizație, ne amintim împreună despre ultima configurație stabilă cunoscută de noi toți – copilăria.

Cum amintirile colective reușesc să definească un teritoriu pentru generațiile prezentului, cheia majoră a propunerii Mnemonics rezidă într-o viziune optimistă asupra viitorului spațiului dintre blocurile orașelor din România care așteaptă impulsul contemporan al transformării.»

 

Spațiu Liber
MNEMONICS, participarea României la Bienala de Arhitectură de la Veneția de anul acesta, a luat naștere când ne-am întâlnit patru arhitecți, un art director și un copywriter, oameni ce venim din colțuri diferite ale țării, cu experiențe anterioare personale și profesionale foarte diferite, fiind convinși că o abordare multidisciplinară a temei poate conduce către un proiect complex și suficient de interesant și pentru cei din afara lumii arhitecturii. Este un proiect care încă de la început și-a dorit să exploreze posibilitatea de a se adresa publicului larg, de vârste și profesii diferite, încercând să atragă atenția asupra funcției sociale a arhitecturii și asupra modurilor de utilizare a spațiului public urban.
Am intuit că, prin ceea ce am indicat ca fiind un posibil freespace în România și prin felul în care ne-am expus amintirile din copilărie (– amintirile mai multor generații, de fapt), proiectul are un potențial mare – acela de a aduce oameni împreună și de a-i face să se preocupe de un spațiu în care au investit sentimente și în care au construit povești. Astfel, în expoziție, vizitatorii au descoperit o relație strânsă între studiul evoluției configurațiilor urbanistice cel mai des întâlnite în orașele noastre și jocurile copilăriei. Acestea din urmă sunt, în viziunea MNEMONICS, o utilizare reprezentativă pentru un spațiu care, indiferent de transformările aduse orașului, a revenit de cele mai multe ori locuitorilor din proximitate.

 

Limbajul Experienței
Deschiderea Bienalei de la Veneția a adus împreună oameni din toată lumea. Reprezentanți ai instituțiilor de cultură, arhitecți, designeri și artiști, jurnaliști, fotografi, cineaști, scriitori și turiști au sărit șotronul, s-au jucat, și-au amintit jocurile copilăriei, au colaborat fără a se cunoaște și au confirmat că a investi emoție într-un spațiu generează o amintire și, posibil, o idee pentru viitor. Din luna mai până în luna noiembrie întregul oraș a tradus provocarea curatorilor, freespace, în limba celor peste 65 de țări participante iar întâlnirea noastră cu vizitatorii MNEMONICS și reacțiile pe care le-am surprins în tot acest timp ne-au indicat importanța unui limbaj foarte interesant – limbajul experienței.
Fiecare componentă a expoziției, fie a Pavilionului României din Giardini della Biennale, fie a Noii Galerii a IRCCU, și-a îndeplinit rolul de declanșator al memoriei prin faptul că vizitatorii MNEMONICS au recunoscut decorul sugerat de fațadele desenate pe pereți, avizierul din scara blocului, echipamentul urban din cartierele de blocuri și, nu în ultimul rând, jocurile copilăriei. Ei au acceptat invitația noastră de a interacționa, de a participa (indiferent de vârstă și naționalitate) iar atmosfera creată a fost una dată de această călătorie către un teritoriu comun, unde, finalmente, cu toții vorbeau același limbaj – cel al experiențelor din copilărie, al jocurilor cu prietenii, al imaginației și libertății de mișcare.
Astfel, cei în vârstă i-au invățat pe cei mici jocurile copilăriei lor, cei tineri și-au făcut prieteni și s-au jucat, oameni care au copilărit în același oraș s-au întâlnit pentru prima dată pentru că își aminteau și povesteau din trecut și, la fel de impresionant, vizitatori din colțuri diferite de lume au interacționat și colaborat folosind un singur limbaj.
Acum, la finalul Bienalei de la Veneția, uzura întregului decor al expoziției României, inspirat de experiența spațiului liber dintre blocuri, spune povești. Am înțeles că acest spațiu este un patrimoniu al nostru, al mai multor generații, și că ne poate conecta cu ceilalți indiferent de orașul în care am copilărit. Am dori să credem că MNEMONICS a reușit să aducă un filtru cald, uman și optimist în această narațiune desprinsă din istoria recentă a locuirii colective din orașele țării.

 

Anchetă
În tot acest timp cealaltă componentă valoroasă a MNEMONICS, colecția de gânduri și imagini, a crescut. Am început cu textele invitaților și colaboratorilor în catalogul proiectului, apoi am adăugat o serie de interviuri cu persoane publice povestind despre copilăria lor iar acum încheiem cu una din cele mai valoroase componente ale unei expoziții – reacția vizitatorilor.
Am păstrat legătura cu prieteni care au vizitat MNEMONICS la Veneția și unii dintre ei ne-au transmis gândurile lor. Noi am adunat toate aceste gânduri într-o colecție de impresii sincere ale celor care nu au fost dintotdeauna arhitecți.

Alexandru Baciu
Ocupație: arhitect
Relația cu proiectul: vizitator
A copilărit în: Crângași, București
Locuiește în: Calea Victoriei, București

 

Deși sunt vremuri nu de mult apuse, proiectul Mnemonics mi-a readus câteva sentimente din perioada copilăriei mele la bloc. Cu fiecare pas făcut am retrăit spontan câte o zi obișnuită de joacă în cartierul meu, unde se regăseau absolut toate elementele prezente în pavilion. Îmi este greu sa îmi imaginez cum au interpretat aceasta experiență vizitatorii ce provin din alte culturi care nu au avut de a face cu realismul socialist. Consider că se putea face un studiu chiar interesant pe această temă la fața locului, însă ce pot afirma cu siguranță este că impactul pe care l-am resimțit acolo m-a facut dornic să-mi revizitez parcarea din spatele blocului pentru o partidă clasică de «Două ș’ una» la bara de covoare.

 

---

Irina Cristescu
Ocupație: arhitect
Relația cu proiectul: custode
A copilărit în: Păcureți, Prahova
Locuiește în: Tineretului, București

 

Mnemonics este o dovada că fiecare din noi poartă în suflet toată viața o parte din copilul de altadată și că este nevoie de un factor declanșator pentru acesta să poată ieși la iveală. Ei bine, pentru mine, Mnemonics reprezintă un astfel de factor.
Nu de puține ori am văzut cum vizitatorilor noștri li se inseninează chipul când vad șotronul desenat pe pardoseala din holul de la intrare. Acolo are loc un fel de trecere prin mașina timpului. Adulții, indiferent de varstă sau naționalitate schițează câteva sărituri sau sar sprinteni așa cum o făceau odinioară. Nu mică mi-a fost mirarea să văd domni și doamne în vârstă, pe tocuri uneori, care atunci cand zăresc acest joc al copilăriei sar energici ca și cum trecerea anilor ar fi fost alungată.
Se intamplă ceva magic cu cei care intră în jocul nostru. Odată trecuți prin «mașina timpului» cu toții au o singură vârstă – vârsta copilăriei. E fascinant!
Pătrunși în interior, cu toții devin vecini de bloc. O masă de ping-pong, leagănele, roata sau o minge unesc generații și culturi diferite.
Cred că cel mai important atuu pe care îl are Mnemonics este acela că ajunge destul de ușor la inimile tuturor categoriilor de vizitatori și produce emoție. Cu toții au fost copii și s-au jucat cândva, iar aici nu există o limita de vârstă. Nu îi simt stânjeniți când se joacă. Totul pare foarte firesc. Cartonașele cu jocurile copilăriei ii poartă și ele în timp. Uneori ei spun că au revăzut jocuri pe care credeau că le-au uitat, iar dacă sunt însoțiți de copii, nu de puține ori, le povestesc cum se jucau odinioară. Granițele dintre generații efectiv dispar și toți devin prieteni pe terenul de joacă.
Fără a exagera, nu de puține ori am auzit în diferite limbi: «Este cel mai frumos pavilion!», «Mami, aici mi-a plăcut cel mai mult!», «Va mulțumim, ne-am distrat foarte mult!», «Foarte frumos! Felicitări!», «Este o idee foarte bună!», «Mami, putem să mai stăm?», «Nu am mai jucat asta de foarte mulți ani!», «Hei uite! Ping-pong! Putem să ne jucăm?», «Îți amintești când ne jucam asta?». Unii dintre ei nu spun nimic, dar zâmbetul și seninătatea privirii lor transmit mai mult decât cuvintele.
Sentimentul pe care îl ai ca român după astfel de vorbe este atât de frumos încât nu știu dacă l-aș putea descrie încât să fie percepută valoarea lui. Simt cum mi se umple sufletul de bucurie și emoție. Dăruim și primim emoție.

 

---

Oana Dăscăloiu
Ocupație: arhitect
Relația cu proiectul: custode al expoziției
A copilărit în: Sebeș, Alba
Locuiește în: Piața Iancului, București

 

Mnemonics nu este o expoziție. Este o experiență imersivă și revelatorie a modului în care își trăiau libertatea generațiile de copii ai comunismului și modul în care aceștia își apropriau în țara noastră (și nu numai, aveam să aflu în luna pe care am petrecut-o la Veneția) spațiile interstițiale dintre locuințele colective și dotările acestora, lucru atins de curatori cu ajutorul esențializării arhitecturale. Este un manifest împotriva apatiei caracterisctică zilelor noastre, reiterând importanța ludicului în devenirea noastră ca adulți.

Sunt sigură, însă, după o luna în care am îndeplinit rolul de custode al Mnemonics România că motivele pentru care vizitatorii se simt ca acasă în pavilion sunt unele mult mai profunde, care șterg granițe și stârnesc memoria colectivă. Jocul și joaca sunt instrumente universale de aducere aminte asupra copilăriei și obiceiurilor caracteristice ei.
Itinerariul Grădinii Bienalei de Arhitectură de la Veneția poziționează Pavilionul României cel mai departe de intrare, făcându-l să fie (de obicei) printre ultimile vizitate și, implicit, tratat cu o relaxare explicabilă după multitudinea de informații prezentate de celelalte pavilioane, de-a lungul expoziției.
A fost minunat să fiu martoră deschiderii și rememorării copilăriei atâtor oameni, la început vizitatori, apoi constructori ai imaginarului în pavilionul Mnemonics: de la copii de grădiniță până la oameni în vârstă – care indiferent de țara de proveniență aveau de împărtășit povești ce păreau să provină din același loc.

 

---

Kathrin Dona
Ocupație: medic
Relația cu proiectul: vizitator
A copilărit în: Berceni, București
Locuiește în: Berceni, București

 

Un spațiu simplu dar plin de culoarea amintirilor , un spațiu ce te transpune fără prea mult efort in lumea creației, inocenței, bucuriei și a egalității, un spațiu ce îți dă ocazia să retrăiești o mică parte din ce a însemnat pentru tine libertatea copilăriei.
Eu am părăsit pavilionul cu un zambet pe buze și cu amintirea floricelelor de porumb cu carmel.

 

---

Andra Dumitrașc
Ocupație: arhitect
Relația cu proiectul: vizitator
A copilărit în: Tecuci, Galați
Locuiește în: Iași, Iași

 

Eram destul de informată despre proiectul Mnemonics când am ajuns în dreptul Pavilionului României la Bienala de Arhitectură de la Veneția. Nu mă regăsesc în chiar tot conceptul despre libertatea «copiilor cu cheia-la-gât de la bloc», poate doar prin simplul fapt că nu am crescut la bloc. Tema mi s-a părut simpatică și, poate, și un pic serioasă. Dar, știu ce înseamnă generația «cu cheia-la-gat» și pot să familiarizez oarecum cu ideea.
Ce m-a impresionat este faptul că dintre «freespace-urile» prezente la Bienală, aici, la Mnemonics, am văzut cele mai multe zâmbete. Vizitatorii nu mai erau atat de serioși ca in celelalte spații în care încercau să deslușească conceptul. Chiar am surprins filmând bucuria unui baiat care sărea în sus deoarece caștigase la ping-pong. Lumea stătea la rând să prindă loc în leagăn, întreg spațiul era dinamic, agitat. Iar singurii copii din interiorul pavilionului erau copiii din interiorul fiecărei persoane în parte.
Spațiu viu. Consider că asta era diferența dintre proiectul României și celelalte proiecte, părere confirmată și după parcurgerea tuturor celorlalte pavilioane. Nu știu dacă am extras exact esența proiectului, dar ce am simțit este că și ZÂMBETELE NE DEFINESC TERITORIUL.

 

---

Andra Dumitru
Ocupație: antropolog
Relația cu proiectul: vizitator
A copilărit în: Giurgiu, Giurgiu
Locuiește în: București

 

Expoziția MNEMONICS mi-a amintit de o observație pe care mi-a provocat-o un loc. Am revenit întâmplător în clădirea școlii primare în care am învatat 8 ani. Odată aflată acolo mi s-a întâmplat destul de rapid să constat că spațiul școlii nu era deloc asemănător cu ceea ce îmi amintesc despre el atunci când fac apel la acea etapă din viața mea. Vă recomand să încercați acest exercițiu simplu și la îndemână. E un experiment interesant cu propria memorie. În amintire, interiorul școlii mele are dimensiuni mai mari decât cele reale, chiar dacă eu eram atunci mică și ea mare, și acum invers.
Curtea școlii din amintirile mele, pauzele și coridoarele din clădirea ei luau dimensiuni ample și ofertante în cotloane și unghere. Pe moment, fiind acolo si gândindu-mă în acest la fel la locul în care eram, nu reușeam să înțeleg de ce ea îmi părea înghesuită și restrânsă în dimensiuni. Am revenit la scurt timp la această incongruență mentală și am realizat că ceea ce diferențiază cele două imagini despre același loc este popularea lui cu povești trăite prin rememorare.
Distorsiunea aceasta mi-a oferit cheia în care am experimentat expoziția Mnemonics de la Bienala de la Veneția 2018. Același tango ai cărui pași i-am descifrat în curtea școlii. M-am trezit jucând un rol pentru care nu am dat audiție, alături de alți vizitatori de naționalități și vârste diferite. Ceea ce ne-a făcut colegi de piesă este limbajul comun al jocului.
Decorul grafic al siluetelor de bloc sugerate în crochiu te poziționează direct în spațiul dintre blocuri – acest locul comun al locuințelor colective urbane: Un cadrul predefinit și o scenă populată de obiecte amestecate ale unui spațiu public al tuturor și al nimănui. Obiectele sunt: o rotativă, o masă de ping-pong, o minge de fotbal, un șotron desenat chiar la intrarea în expoziție, câteva leagăne banale și un cadru de fier pentru bătut covoare. Vizitatorii acestei scenografii devin instant actori care își intră imediat într-un rol pentru care sunt sigură că nici ei nu au dat concurs – rolul propriei copilarii urbane din istoria orașului recent.
O istorie imposibil de proiectat pe harta și planurile orașului în care locuintele colective erau la începutul vieții lor. Codul amintirilor despre resemnificarea prin joc a unor obiecte de mobilier urban face apel direct la o stare de spirit pe care comunitatea oamenilor mari o pot regăsi în fața invitației din expoziție – pe cât de simplă, pe atât de complexă. Deși fură din prima, tentația adultului de a se întoarce la ludicul indestructibil din fiecare, se metamorfozează imediat ce iese din spațiul pavilionului.
Mnemonics nu e doar despre joacă și jocuri în spații urbane comune decodificate prin limbajul copilăriei. E și despre decizii urbanistice, politice și sociale care au rescris până la nivel micro felul în care spațiul a dimensionat amintirile fiecaruia și ale tuturor, în acelși timp.
Expoziția e un ochian cu chip de caleidoscop care aruncă și optici actuale asupra subiectului spațiului public moștenit pentru că întreabă printre rînduri, ce facem acum cu aceste spații? Cum le putem reîmprieteni cu o comunitate de oameni care le locuiesc și astăzi, ca și ieri. Deși direcțiile de discuție pentru aceste realități urbane despre care expoziția vorbește ar putea fi multiple, mă rezum la a mă întreba ce ar avea de spus un copil de 8-9 ani despre acest tip de spațiu înteles în limbajul copilăriei actuale. Ar putea fi un experiment cel putin îndrăzneț pentru un Mnemonics al anului 2048.

 

---

Vlad Eftenie
Ocupație: arhitect, fotograf, lector universitar
Relația cu proiectul: vizitator, fotograf
A copilărit în: Drumul Taberei, București
Locuiește în: Domenii, București

 

Amenajarea Pavilionului României își asumă la această ediție a Bienalei un gest curajos din două direcții concurente într-un punct precis: acela al trezirii conștiinței și simțurilor.
Explicația acestui fapt resimțit vine pe un filon de observare atentă și implicată. Tema centrală a Bienalei, «Freespace», a adus răspunsuri excepționale ale participanților. Aceștia au propus un discurs deconcertant la prima vedere, mai ales poate pentru studenții cu care am vorbit la fața locului.
Despre ce e vorba atunci când pare că nu e vorba despre nimic? Golul, spațiul liber dintre obiecte reprezintă o absență? Dacă privim acest fapt prin prisma absenței ca prezență în sine, cu rol precis că inter-spațiu și interstițiu, golul având rol structurant, pauză – toate ca gesturi esențiale de respirare și regăsire de sine, brusc scăpăm de o senzație de panică și lărgim percepția. Conștientizăm că ceea ce nu se vede este la fel de important că ceea ce are formă și masă, și că împreună, prin complementaritate, deschid calea spre o experiență completă.
Absent și prezent, luminos și întunecat, tactil și intuit, spațiul își relevă dimensiunea complexă prin jocul opozițiilor bi-morfologice.
Golul dintre clădiri, dintre blocuri, maidanul ca spațiu liber de funcțiune, dar atât de adaptabil, este subiectul central al Pavilionului României, excelent interpretat și introdus în practică prin prisma temei centrale. Care este a doua direcție esențială? Trezirea și dialogul cu «copilul interior» sunt astăzi o cheie de lucru actuală în domeniul psihologiei contemporane. Dispozitivele spațiale prezente în pavilion – leagănele, masa de ping-pong, etc, trezesc spontan spiritul ludic al vizitatorilor, implicându-I în activități aparent «copilărești», dar care au rol aproape terapeutic, într-un plan subtil. Perimetrul cu colaje creează și el «cutia» pe care cartierul o poate reprezenta în subconștientul colectiv, cu mesaje subliminale atent alese și inserate. Experiența spațială și emoțională cer timp pentru a decanta senzațiile și imaginile aduse la lumină astfel, prin interacțiune și renunțare la rigidități inerente adultului, spre o vulnerabilitate cu rol terapeutic.

 

---

Eliza Jurca
Ocupație: arhitect, designer, membru al Asociației De-a Arhitectura
Relația cu proiectul: colaborator (DAA) & vizitator
A copilărit în: Sebeș, Alba și București
Locuiește în: Cluj Napoca, Cluj

 

Anul acesta am avut privilegiul şi bucuria de a face parte din juriul de selecție a proiectelor României pentru Bienala de Arhitectură de la Veneția. Unul dintre proiecte mi-a atras în mod special atenția: Mnemonics.
Propunerea echipei, pe cât de simplu prezentată – într-o cheie minimalistă, cu o grafică impecabilă – era pe atât de complexă în ceea ce priveşte conceptul. Bine articulat, proiectul este conceput în jurul ideii de rememorare a locului de joacă din copilărie, a spațiului comun luat în posesie zi de zi de imaginația şi jocurile celor mici.
Deşi reperele sunt locale, instalațiile din pavilion vorbesc despre o copilărie universală şi atât de actuală, fără granițe naționale sau bariere de limbaj. Intrând în pavilion, fiecare dintre noi devine copil. Nu poți să nu sari şotronul desenat pe pardoseală sau să te dai în leagăn şi să interacționezi cu instalațiile.
Devenind copil pentru o clipă, orice vizitator se simte parcă fără griji şi probleme, pavilionul iti da o stare de bine şi de bucurie. Recomand celor care au nevoie de o terapie pozitivă! Consider că este unul din cele mai reuşite pavilione din cadrul Bienalei 2018.

 

---

Radu Matei
Ocupație: arhitect
Relația cu proiectul: vizitator
A copilărit în: Berceni, București
Locuiește în: Giurgiului, București

 

Trebuie să recunosc că am pornit într-o măsură cu o idee preconcepută despre pavilionul României de anul acesta, considerându-i atitudinea prea figurativă sau tema greu de reiterat într-un mod nou.
Vizitând bienala în compania mai multor prieteni internaționali din sfera arhitecturii, am parcurs cu interes deosebit pentru detalii Giardini și pavilioanele, trecând câteva ore bune până să ajungem la Mnemonics. Contextul pavilionului, plasându-l undeva spre finalul traseului firesc, găsește vizitatorul dornic de a simți vibrații noi, de a-și schimba starea și a găsi și cursuri alternative reflecțiilor de până acum.
Ceea ce pavilionul reușește, fiind primul ce are ca punct de pornire joaca, este eliberarea temporară a mentalului și a spațiului de greutate. O supriză plăcută sunt și sunetele vizitatorilor ce activează exponatele, implicându-i într-un soi de performance, contribuind la evocarea acelor fragmente din trecutul multor români. Scânteia pavilionului re-compune curiozitatea și interesul vizitatorului, partea a doua a vizitei tuturora fiind natural dedicată contemplației sau schimbării impresiilor asupra experienței copilăriei fiecăruia, fie ea între ziduri prefabricate sau nu.
Personal, mi-ar fi plăcut a fi adus în discuție și elementul uzurii prin folosire, al aproprierii tuturor locurilor de către utilizatori, amintindu-mi cum fiecare obiect din «parc» avea un scârțâit propriu sau suprafața lustruită de nenumărate mâini. Însă, în mod cert, abordarea pavilionului Mnemonics funcționează după intenția sa, rămânând în amintirea și discuțiile noastre ca vizitatori, impresiile mele inițiale fiind poate, pripite.

 

---

Maria Mănescu
Ocupație: redactor șef Revista Arhitectura
Relația cu proiectul: vizitator & reporter
A copilărit în: Obor, București
Locuiește în: București

 

«Cunoşteam deja proiectul Mnemonics când am vizitat Pavilionul României la Bienala de la Veneţia. Nu fusesem tocmai entuziastă şi nu aveam mari aşteptări. Dar așa cum «viaţa bate filmul», realitatea bate prejudecata. La faţa locului, pavilionul era alb şi luminos, curat şi aerisit, «exponatele» interesante şi surprinzătoare. Faţă de proiectul iniţial, era un salt calitativ vizibil.
Argumentele erau mai clare, grafica şi celelalte materiale vizuale mobilau atent şi discret pereţii pavilionului, spaţiul fiind ocupat de obiectele (bara de covoare, roata, leagănul, masa de ping-pong) care susţineau ideea de bază a proiectului: expunerea uneia dintre multele forme de libertate, libertatea «copiilor cu-cheia-de-gât de la bloc» din anii comunismului şi postcomunismului.
Oraşul în sine, atmosfera, lumina dimineţii în Giardini, poate toate la un loc m-au făcut să văd mai limpede aceste lucruri și să mă simt și mai solidară cu echipa foştilor copii cu-cheia-de-gât şi cu modul lor de a aborda tema Bienalei, perfect viabil, părere confirmată mai târziu şi de vizitarea celorlalte pavilioane.
Sigur că au existat comentarii acide privind abordarea temei, susținerea ei prin conceptul ludic, modul de expunere, s-a pus în discuţie cât de reprezentativ este acest proiect pentru România. De ce nu? Nu este un fragment din realităţile acestei ţări, o formă de libertate mentală şi de rezistență, un mod de apropriere a spaţiului? Nu este despre Freespace?
Aş spune chiar că, într-o perioadă tulbure în care puţini au curajul să-şi expună amintirile şi experienţele, aceşti tineri au făcut-o cu îndrăzneală şi naturaleţe, reuşind să-şi argumenteze opţiunea şi să convingă, să clarifice într-o oarecare măsură graniţa dintre individual şi colectiv, dintre privat şi public.»
(Recenzie publicată în Revista Arhitectura 1901, nr. 2-3/2018)

 

---

Andrei Nicolae
Ocupație: arhitect
Relația cu proiectul: custode al expoziției
A copilărit în: Ploiești, Prahova
Locuiește în: Ploiești, Prahova & Tei, București

 

În copilărie, când ne jucam în spatele blocurilor, nu realizam cum acele locuri gri și anoste erau transformate prin joaca noastră. În expoziția Mnemonics am revizitat locurile și jocurile copilăriei mele dintre blocuri, le-am parcurs trecutul, prezentul și potențialul.
Obiectele din pavilion – leagănele, bara de covoare / poarta de fotbal, masa de ping-pong, rotativa și machetele – sunt interactive și fac apel la o realitate trăită de locuitorii multor orașe, care încă este prezentă și influențează următoarele generații. De la prima vedere, elementele creează atmosfera copilăriei mele din afara apartamentelor și blocurilor, unde se întâlnesc și interacționează vecinii, unde se joacă copiii, unde viața socială și comunitatea își găsesc locul.
Apreciez capacitatea evocativă și interactivitatea expoziției, dar și tratarea matură, ludică și optimistă a unui subiect care deseori trezește o atitudine cinică, în ciuda faptului că are un potențial imens de a îmbunătăți calitatea vieții și comunitățile din jurul blocurilor.

 

---

Alexandru Oprița
Ocupație: inginer de structuri & organizator comunitar pentru Grupul de Inițiativă Civică «Cișmigiu»
Relația cu proiectul: colaborator (GICC & custode al expoziției)
A copilărit în: Râmnicu Vâlcea, Vâlcea
Locuiește în: Blocul Liric, București

 

Cunosc proiectul încă de când s-au anunțat câștigătorii pentru anul 2018. Atât mie cât și colegilor din Grupul de Inițiativă Civică Cișmigiu ne-a plăcut și tocmai de aceea ne-am dorit să devenim parte din el, prin activitățile de reactivare ale spațiilor dintre blocuri organizate în cartier.
Experiența cea mai relevantă am trait-o însă chiar la Veneția, unde în calitate de custode al pavilionului României am putut să interacționez direct cu vizitatorii, să le răspund întrebărilor, să mă bucur de zâmbetul pe care îl au după ce părăsesc expoziția. Dincolo de câștigători sau premii orice bienală are mereu câteva spații care mereu îți rămân în minte, iar Mnemonics este cu siguranță unul dintre ele.
Personal, consider că dincolo de concept, conținut sau realizare, este foarte important ca cei care îți calcă pragul să trăiască cu adevărat o experiență inedită și să înteleagă mai mult din specificul națiunii care expune. Faptul că scenografia și instalațiile din pavilion reușesc să dărâme din barierele sociale date de diferențele de cultură sau de educație ale vizitatorilor mi se pare o realizare importantă.
Limbajul este simplu, spiritul este ludic, conținutul este ancorat în realitatea copilăriei noastre, iar contextul în care este ridicat subiectul spațiilor comune dintre blocuri este unul cât se poate de actual și de de interesant: chiar nu putem face nimic mai folositor decât banale locuri de parcare din ele?

 

---

Ilinca Pop
Ocupație: arhitect & editor Arhitext
Relația cu proiectul: reporter
A copilărit în: București și la malul Borcei
Locuiește în: București

 

De fapt, pentru mine, jocurile copilăriei sunt mai mult jocurile mele, când rămâneam în cameră și inventam lucruri ore întregi. Îmi amintesc toate celelalte jocuri ca pe niște vrăjitroace ale lui Cărtărescu din «Mendebilul»: cumva misterioase, acoperind o zonă puțin definită, pentru că, mai ales la țară, ne jucam până noaptea târziu, pe întuneric beznă, și asta îmi amintesc cel mai bine – că joaca se întinde, că atunci când se întâmplă, joaca definește zona pe care se întinde.
Deși nu m-am jucat niciodată în spațiul dintre blocuri, impresia a fost întotdeauna când mergeam în vizită că e un spațiu păzit de ochi. Cumva, asta îl face sigur. Cred că, în contextul temei Bienalei, Freespace, Mnemonics aduce în discuție un subiect important.
Libertatea copilului când se joacă e o libertate care precede limitele culturale și pe cele ce țin de educație – cum spune și Huizinga în «Homo Ludens» – deci e un tip de libertate, am putea crede, mai aproape de libertatea «adevărată».
Joaca în spațiu eliberează spațiul. Și este, cred, cel mai frumos și cel mai puțin egoist lucru pe care îl putem face pentru un spațiu: să-l oferim jocului.

 

---

Vlad Tomei
Ocupație: jurnalist & copywriter
Relația cu proiectul: membru al echipei MNEMONICS
A copilărit în: Iași
Locuiește în: București

 

Cred că cel mai important pentru mine a fost energia care s-a creat în expoziție. Oameni din toate culturile și colțurile lumii înțelegeau aproape instant despre ce e vorba și intrau in jocurile și in universul propus. Adulții stăteau atârnați de bara de batut covoare, o foloseau ca poartă de fotbal, copiii mișunau peste tot, lumea trecea constant de la masa de ping-pong la rotativă, la leagan și la «masa de configurat cartiere», oprindu-se din când în când să citească despre jocurile de pe fațadele clădirilor.
Și zâmbind aproape invariabil, probabil aducându-și aminte de propriile jocuri din copilărie. E mai degrabă o atmosferă de spațiu de joacă decât orice altceva, iar asta cred ca a creat o energie extraordinară.

 

---

Cătălina Frâncu
Ocupație: arhitect
Relația cu proiectul: vizitator
A copilărit în: București
Locuiește în: Barcelona, Spania

 

Am intrat în pavilionul României întrebându-mă cu ce mă va surprinde. Știam proiectul, văzusem ceva montaje foto și citisem descrierea. Văzusem deja pavilionul Olandei, centrat pe outsourcing și pe spațiul virtual, pavilionul Elveției, care m-a făcut să mă simt copil și gigant prin simpla rechestionare a dimensiunilor, pavilionul Angliei, gol și extrem de bine explicat, o goliciune care vorbea despre ceva, ca Yves Klein, care vorbea despre nimicul.
Am văzut pavilionul României după pavilionul Coreei, unde atârnaseră din tavan, cu fire transparente câteva biluțe care (îmi) aminteau de Pendului lui Fouccault. Le-am făcut vânt, pentru că pendulul e făcut să se miște. Nu aveam voie.
Odată intrată în Mnemonics am găsit o masă de ping-pong, o minge de fotbal și o poartă, câteva cartonașe cu instrucțiuni despre cum se joacă unele jocuri și pe nimeni. Ah, acum îmi amintesc de farfuria rotundă cu bare diametral dispuse pe care mă jucam când eram mică în parc. Mi-a plăcut să mai fac asta o dată, probabil nu voi mai avea ocazia, acum că se schimbă felul în care adulții cred că ar trebui să se joace copii o dată cu apariția fiecărei cărți despre psihologia copilului.
M-am uitat în jur, m-am urcat în farfurie, m-am jucat niște ping pong și când să schimb tactica și să mă joc ce-mi spuneau cartonașele de pe pereți, am văzut că copii de la cealaltă scară au luat aproape tot. Îmi mai rămânea doar șotronul și lapte gros. M-am uitat în jur după o mamă sau un tată generici care să-mi dea jucăriile înapoi, dar cred că-i prinsesem încă la muncă. Cu părinții plecați și cu prietenii mei încă la masă, am privit cum doi copii străini aruncau mingea de la unul la altul și mi-am amintit cum stăteam pe gard la orele calde de după-amiază, cu genunchii flexați și cocoșată gândindu-mă la când o să mă fac mare.

 

---

Mina Sava
Ocupație: arhitect & fondator Asociația De-a Arhitectura
Relația cu proiectul: vizitator & colaborator (DAA)
A copilărit în: Râmnicu Vâlcea, Vâlcea
Locuiește în: București

 

De-a arhitectura @ Biennale di Venezia
Vizitarea Bienalei de Arhitectură de la Veneţia presupune un adevărat tur de forţă, intelectuală şi fizică, alergând şi alegând între pavilioane-instalaţii, de la cele care îţi cer o atenţie de maxim trei minute, şi care se află la intersecţia artei cu arhitectura, la pavilioane pline de informaţie, pentru care ai avea nevoie de câteva ore bune ca să le înţelegi exponatele, ajungi la pavilionul României, relaxat şi luminos, instalaţie şi informaţie în acelaşi timp.
Amenajarea e subtilă, aparent fără pretenţii, te lasă liber să alegi ce vrei să faci / joci acolo şi, după ce ai petrecut mai mult timp decât te aşteptai, încercând jocurile copilăriei, rămâi în minte cu o întrebare: avem nevoie de spaţii publice corect amewnajate pentru a ne «bucura» de oraşul nostru, sau doar oamenii care le utilizează sunt cei care le fac memorabile.
Noi ne-am bucurat să fim o parte a acestui proiect, care este foarte apropiat spiritului De-a arhitectura.

 

---

Miruna Stroe
Ocupație: arhitect
Relația cu proiectul: vizitator
A copilărit în: Brașov, Brașov
Locuiește în: Londra, UK

 

Cu câteva excepții, Bienala de arhitectură de la Veneția din acest an mi-a lăsat impresia unei părăsiri a abordărilor grele, pline de substanță teoretică și provocatoare ale anilor trecuți, și întoarcerea către simplitate, poate chiar cumințenie, intensificată de tactilitatea manifestă a multor exponate.
Tocmai de aceea, Mnemonics, cu propunerea sa ludică, se potrivește foarte bine în peisajul bienalei. Transportarea, printr-un design delicat, a spațiului «dintre blocuri» și mai ales a disponibilității lui pentru jocuri universal recognoscibile s-a dovedit a fi o reușită. În expoziția din Giardini della Biennale, demersul istorico-teoretic există undeva în fundal, accesibil celor dispuși să își întrerupă sau să își amâne jocul pentru a înțelege cum a apărut, a devenit accesibil și care sunt valențele spațiale ale acestui esențial loc de joacă pentru câteva generații de români.
Am apreciat însă faptul că accentul expoziției este pus pe invitația la joacă. Designul obiectelor care populează spațiul este minimal într-un mod foarte plăcut, extrage esențialul din nesfârșitele repetări de elemente tip și comunică foarte bine felul în care acestea ar putea fi folosite pentru joc. Partea expoziției găzduită de ICR (Palazzo Correr) este o abstractă instanțiere a scării de bloc, alt «free space» care ne definește multora dintre noi copilăria.
În general prefer să vizitez Bienala spre finalul ei, să văd cum au rezistat exponatele celor câteva luni de vizitatori și de ‚utilizare’. A fost însă o experiență aparte să văd Mnemonics la deschidere, să pot observa tentativele timide ale adulților de a interacționa cu spațiul jocului și, evident, să mă copilăresc eu însămi.