Home / Articole teorie

Fie alungați de acasă sau părăsind-o de bună voie, niciodată în istoria lumii nu au locuit atâția oameni în afara țării de proveniență, așa cum se întamplă acum. Strămutarea este firească. Cu toate acestea, nu cu mult timp în urmă, oamenii erau recunoscuți dupa rădăcinile lor – înainte de a

Era la începutul verii lui 2010. După 3 zile dense de arhitectură la bienala de arhitectură de la Veneția, petrecute cu încă doi colegi de redacție am simțit nevoia să hoinărim liber, fără o țintă anume, fără hartă și busolă pe coclaurile din Toscana. Am evitat autostrada, am ocolit Florența,

Întrebându-mă în ce fel se poate vorbi despre «casa de poveste» fără a dezlănțui o serie de clișee middle class, m-am oprit la gândul că ea a devenit o expresie (aproape) imposibil de utilizat într-un text onest despre arhitectură. Alături de «casa de vis», face parte mai degrabă din categoria

Săptămâna trecută. Am petrecut 4-5 ore întrebând vreo 50 de bucureșteni, nativi sau adoptați, cu vârste între 25 și 55 de ani ce-ar prefera: un apartament de bloc sau o casă «pe pământ». Bine, întrebarea nu a fost chiar atât de simplă. Apartamentul nu era chiar unul oarecare. Era idealul.

În cele din urmă, acest lucru este, așa cum era obligatoriu să se întâmple, atât de departe de casă, unde există atât de puțin timp, o serie extrem de mică și amestecată de întrebări nostalgice și «umile» despre acasă. Exact așa cum mă temeam, am rămas fără timp înainte să

«Peștera lui Platon» este una dintre cele mai cunoscute alegorii ale culturii occidentale, deci universale – sau, mai exact, universalizate. Dar ce este, totuși, această imagine, acest construct: un mit sau o alegorie? Și, și, s-a spus. Ca mit, ea contează prea puțin: există atâtea mituri! Ca alegorie însă răsună

În spațiul acestei «peșteri», primele proiecții sunt produse și susținute de părinții noștri: proiecții complexe vizuale, tactile, auditive, olfactive, spațiale – într-un cuvânt, sensibile.

În civilizația Greciei antice omul simte nevoia să creeze lucruri eterne, menite să constituie puncte de reper în lumea sa. Aceste lucruri sunt, în primul rând, operele de artă și de arhitectură. Prin ele și datorită lor, omul trăiește în orizontul eternității. Omul se formează – Paideia (1) – creând, privind și

Eu, căpitanul transhuman definitiv F.U.K.2-I.U.U (Institututul Universal Unic), azi în ziua 242, an unic 1 din era nouă (2519 stil vechi), raportez următoarele: La bordul uneia din ultimile stații spațiale de supraviețuire, aflate încă pe orbita planetei așa numită Terra - stație inspectată înaintea distrugerii programate - am descoperit un fragment

În 1996, arhitecții francezi Anne Lacaton și Jean-Phillipe Vassal au fost invitați de primăria Bordeaux să propună amenajarea unui scuar în cadrul campaniei de înfrumusețare («embellissement») a spațiului public din oraș. De la prima vizită pe sit, arhitecții au fost fermecați de calitățile spațiului – plăcut, autentic, firesc, util –

Migrația internațională, dar și cea internă, are consecințe de natură politică, economică, socială, culturală, religioasă, datorită apariției unor grupuri de oameni cu experiențe diferite, cu socializare diferită, valori, atitudine, convingeri, comportament diferit în comparație cu majoritatea membrilor comunității / societății din locul în care ajung. Migranții vor încerca să se

În muzică, totul este creație: compoziție, improvizație, redare și audiție. Cine compune, cine prestează sau interpretează și cine ascultă – toți sunt implicați activ în producerea sau perceperea lumii sunetelor. La baza decodării muzicii stau memoria și imaginația.

În cazul Bucureștiului, adesea supranumit „orașul vulnerabil” în articolele și reportajele legate de problema clădirilor de patrimoniu, avem de a face, dintr-un anumit punct de vedere, cu un oraș al absențelor.

Dacă începem prin a defini memoria ca pe o serie de imagini, sunete, mirosuri trăite sau auzite pe parcursul vieții, putem spune că imaginarul este definit (se definește) ca rearanjarea acestui bagaj în toate celelalte feluri pe care nu le-am experimentat niciodată.

Monumentul, ca atare, nu există, este imposibil, și dacă totuși există, există ca problemă și criză în act. Cel puțin azi, acum. La noi, aici, în special.

salvăm planeta? o întrebare simplă, importantă și binevenită, cred, tocmai într-un anturaj profesional la prima vedere mai puțin politic: în arhitectură și urbanism. însa arhitectura, fiind punct de intersecție al proceselor economice, ecologice și sociale, deci sustenabile, este politică de fapt prin esența ei. dacă percepem arhitectura ca un proces

Prima noastră întâlnire cu tema salvării planetei s-a petrecut grație unui serial de animație – «Captain Planet»- difuzat de TVR la începutul anilor ’90. Plotul era destul de simplu, urmând formula consacrată a filmelor cu eroi urbani providențiali, care apăreau de fiecare dată când binele public era amenințat. În fața

Gândirea teoretică a suferit, în modernitatea târzie, o anumită deplasare a axei sale. Prima întrebare ce frământă conștiința contemporană nu (mai) este aceea formulată într-un celebru monolog – a fi sau a nu fi? –, ci mai degrabă următoarea: a acționa sau a nu acționa?

Poveștile personale pot fi una dintre cele mai interesante unelte ale arhitecturii sau urbanismului ce își propune un rol social. «Poveștile construiesc relații». Relațiile declanșează procese. Procesele pot duce la crearea de spații.