Home / 5/2018  / Un șantier: imaginarea memoriei (ruină și monument) – Bogdan Ghiu

Un șantier: imaginarea memoriei (ruină și monument) – Bogdan Ghiu

Monumentul, ca atare, nu există, este imposibil, și dacă totuși există, există ca problemă și criză în act. Cel puțin azi, acum. La noi, aici, în special.

Școala de vară Arhitext „Memoria și imaginarul”
August 2018

Problematica memoriei – cu atât mai mult în relația ei cu imaginarul (sau cu imaginația?) este nu atât vastă, cât dificilă și subtilă, și pe cât de dificilă și de subtilă e ea, pe atât este ea făcută să pară, să ne apară mai simplă, mai imediată, mai evidentă. Toți, parcă, alergăm să ne dăm concursul în a ne spune, în a ne asigura că ceea ce numim memorie este ceva sigur, clar, dat, iar ceea ce ține de imaginație, ceva ce trebuie constant să facem, ca nou. Memoria ar ține de prezența trecutului în prezent, iar imaginația, de ceea ce peste tot, uniform, reductiv, se numește „creativitate”. Iar de cele mai multe ori, fără să ne spunem în mod clar, răspicat, acest lucru, imaginația, altfel spus „creativitatea”, este prezentată ca singura cale de a ne ajuta să scăpăm de trecut, de memorie, de povara acestora: să punem capăt trecutului care ne-ar bântui, deci „truca”, „strica” prezentul. Memoria ar desemna „lanțul amintirilor” (titlul unui film indian de mare succes din copilăria mea, de care nu pot să nu îmi aduc, colateral, aminte) de care, tocmai, imaginația, altfel spus „creativitatea”, ar fi menită să ne scape, să ne elibereze.

 

Scurt spus, nu atât în replică la această percepție dualistă propagandistic, adică ideologic încetățenită, trebuie spus că între memorie și imaginar (imaginație?) nu există distincție, că ele acoperă același „teren”, privit însă din două puncte nu atât opuse, cât diferite (tangente, intersectante) de vedere. Memoria nu este decât aceea a imaginației oamenilor, și, pentru a ne reprezenta memoria, trebuie permanent să ne-o imaginăm: imaginație a imaginației, meta-imaginație sau arhi-imaginație.

Memoria este un șantier. Dar chiar dacă ne imaginăm memoria ca pe un șantier de arheologie, și tot trebuie să ne dăm seama de adevărul trivial că, pentru a descoperi, trebuie să știi, adică să-ți imaginezi unde să cauți.

 

Problematica memoriei și a imaginației sunt un șantier deschis, o problematică, un „câmp” care trebuie în permanență „săpat”, re-pus în șantier, adică arat și semănat cu semințele imaginației. Un șantier „în lucru”.

 

Aș putea deci spune, ca posibilă idee de „șantier în lucru” (de a redeschide șantierul ideilor, de a repune ideile la lucru, să lucreze), că memoria, pe de o parte, are aceeași funcție și structură ca imaginarul, „acoperind” (arheologic) același „câmp”, dar pe de altă parte ea este acțiune, la fel ca imaginația. Memoria, așadar, se scindează; memoria, prin urmare, e dublă: imaginar și imaginație.

Apoi, ne-am putea imagina, adică am putea să „modelizăm” această problematică, spunând că imaginația este o fuziune controlată, singulară, instrumentalizată de memorie și imaginar.

Sau (și): imaginarul este posibilul, imaginația este acțiunea.

 

Or, noi, acum, trăim (din nou: dar pentru asta trebuie să ne aducem aminte, să fim lăsați și să fim făcuți să ne aducem aminte) într-un moment al îngustării identitare a memoriei, adică al instrumentalizării ei politice prin segregarea ei de ea însăși. Noi „sculptăm” acum, din nou, în „depozitul”, în „magazia” propriei memorii, de unde șefii profitori în imediat, pentru purul lor prezent, un prezent întors atât împotriva trecutului, cit și împotriva viitorului, fără memorie și fără imaginație deschise (deschiderea și infinitul memoriei, adică al „trecutului”, condiționând și comunicând cu deschiderea și infinitul imaginației, adică al posibilului, al viitorului), ne spun să alegem, somnambulic, doar niște uniforme, pentru a ne înrola. Trăim într-un nou prezent, adică în readucerea la prezent a unui trecut al militarizării memoriei, al somării memoriei și imaginației, într-un prezent al memoriei reduse, bruscate, speriate, șantajate – fals regresive, care nu e lăsată să (se) viseze, să (se) (re)imagineze.

Ceea ce ne aduce la puternic politica idee filosofică a lui Henri Bergson privind permanentul conflict, ușor de instrumentalizat politic, dintre cele două memorii ale omului: memoria-repetiție și memoria irepetabilului, prima fiind pusă acum, din nou, să o înghită, să o asasineze pe a doua. În numele memoriei, memoria este, din nou, ucisă.

Să redeschidem, prin urmare, șantierul filosofic al memoriei-imaginație: Henri Bergson, Matière et mémoire. Essai sur la relation du corps à l’esprit (Materie și memorie. Eseu despre relația dintre corp și spirit [1939], Presses Universitaires de France, „Quadrige”, Paris, 2004). Traduceri în premieră în limba română din această carte cu adevărat, adică infinit revoluționară:

 

„[…] am putea să ne reprezentăm două memorii teoretic independente. Cea dintâi ar înregistra, sub formă de imagini-amintire, toate evenimentele vieții noastre de zi cu zi pe măsură ce acestea se desfășoară; nu ar neglija niciun detaliu; i-ar lăsa fiecărui fapt, fiecărui gest locul și data sa. Fără nicio intenție utilitară sau de aplicativitate practică, această memorie ar înmagazina [această subliniere este a mea, B.G.] trecutul ca efect al unei necesități naturale. Prin ea ar deveni posibilă recunoașterea inteligentă, sau mai degrabă intelectuală, a unei percepții deja încercate; noi ne-am refugia în ea ori de câte ori urcăm înapoi, pentru a căuta acolo o anumită imagine, panta vieții noastre trecute.

Însă orice percepție se prelungește într-o acțiune incipientă; și pe măsură ce imaginile, odată percepute, se fixează și se aliniază în această memorie, mișcările care le continuau modifică organismul, creează în corp noi dispoziții pentru a acționa. […] această conștiință a unui întreg trecut al eforturilor înmagazinate în prezent este tot o memorie, însă o memorie profund diferită de prima, care continuă să tindă spre acțiune, instalată în prezent și neprivind decât către viitor. […] Dintre aceste două memorii, dintre care una imaginează, iar cealaltă repetă, cea de-a doua poate să o înlocuiască [și această subliniere este a mea, B.G.] pe prima și uneori chiar să creeze iluzia [la fel și aceasta] acesteia” (pp. 86-87);

„Dintre cele două memorii pe care le-am deosebit, cea de-a doua, care este activă sau motrice, va trebui așadar să o inhibe [și această subliniere este tot a mea, B.G.] neîncetat pe prima, sau cel puțin să nu accepte din partea ei decât ceea ce poate să clarifice și să completeze în mod util situația prezentă.” (p. 90).

 

Și? Este tocmai ceea ce se întâmplă acum, în prezent, ca prezent: îngustarea și predeterminarea viitorului imediat prin provocarea unei adevărate ocluzii la nivelul memoriei, prin care se urmărește automatizarea vieții publice, crearea unor reflexe de percepție, gândire și comportament, mai grav: a unor scheme reflexe de acțiune.

 

*

 

Pe de altă parte, instrumentalizarea, reificarea, obiectivarea și obiectualizarea memoriei publice (adică controlul, dirijarea ei) pune problema, practic-artistică, a monumentelor, a ceea ce cu un termen așa-zis tehnic, dar greșit, ni se spune, oficial, să numim „monumente de for public”, ca și cum  pentru a avea monumente nu ar trebui să ai mai întâi unde să le pui, să le implantezi, adică for public.

Pentru redeschiderea și a acestui șantier, câteva citate esențiale din alt mare filosof al secolului al XX-lea, Martin Heidegger (Ființă și timp, traducere de Gabriel Liiceanu și Cătălin Cioabă, Humanitas, București, 2003):

 

Dasein-ul există în chip autentic ca unul orientat către viitor prin deschiderea, în starea de hotărâre, a unei posibilități ce a fost aleasă [sublinierea mea, B.G.]. Revenind, în starea de hotărâre, la el însuși, Dasein-ul se deschide prin reiterare pentru posibilitățile «monumentale» ale existenței umane.” (p. 525);

Dasein-ul se temporalizează în această unitate a viitorului și a trecutului esențial pe care o reprezintă prezentul” (p. 525);

„istoriografia își are originea existențială în istoricitatea Dasein-ului” (p. 520);

„[…] istoriografia trebuie să aibă ca temă posibilul [sublinierea mea, B.G.]? Oare «sensul» ei nu este tocmai acela de a se dedica în întregime doar «faptelor», de a vedea cum s-au petrecut de fapt lucrurile?” (p. 522).

 

Monumentul, ca atare, nu există, este imposibil, și dacă totuși există, există ca problemă și criză în act. Cel puțin azi, acum. La noi, aici, în special.

Monumentul este în deconstrucție și există ca (de)construcție: nu poate apărea decât ca ruină și este sortit ruinei, ruinării active.

Monumentul „fuge” în mai multe direcții – opuse.

 

Pe de o parte, monumentul „fuge” spre marile proiecte de infrastructură, care sunt implicit și monumente, self-monumente, monumente de sine. Pentru mine, de pildă, marele monument al modernității industriale naționale (al enormei, istoricei, „istorialei” chiar conjuncții dintre două concepte nu numai, între timp, disjunse, ci și căzute, ambele, în desuetudine, ca proiecte pe care nimeni nu mai vrea să le moștenească, adică să le continue: modernitatea și națiunea) îl reprezintă podul de la Cernavodă, al lui Anghel Saligny. Ceea ce ne spune că nu e posibil un monument care să nu aibă o anumită utilitate, fie ea practică sau simbolică (ceremonială). Un arc de triumf (deci tot un fel de punte, de pod, de boltă – de cercetat!) este un monument posibil pentru că este util, pentru că poate fi folosit, pentru că i se poate da o anumită folosință. Prima linie de fugă-deconstrucție a monumentului o constituie, așadar, ingineria, sau, cum extraordinar era ea numită până în secolul al XIX-lea, „arta inginerească”. Cine mai asociază azi ingineria cu arta, cine, azi, când spune inginer, se mai gândește, ca înrudire semantică, la geniu? Nimeni.

A doua linie de fugă-deconstrucție o constituie arhitectura, altfel spus, creația de spații. Un monument nu poate să fie un punct într-un spațiu pre-existent, ci trebuie să (se) ofere (ca) spațiu („negativ”: ca pauză) de rememorare și de regăsire – în primul rând de sine. Exemplu în București: Memorialul Holocaustului, ca imaginare a memoriei imaginată de Peter Jacobi.

 

La polul opus, sau în direcția opusă, monumentul „fuge”-se (de)construiește-dispare spre non-monumental și chiar anti-monumental: spre efemer („monumentele” închinate unor mari gânditori de către Thomas Hirschhorn, de pildă) și spre miniatural, spre discret. Altfel spus, coborârea monumentului de pe soclul său clasic (fie și, așa cum s-a întâmplat la Timișoara, cu excepțional de grăitoarea – adevărată pildă națională – îngropare a soclului despre care mi-a povestit sculptorul – interesat de ceea ce el numește monumente mobile – Bogdan Rață) spre dimensiunile omului, toate aceste coborâri la scară și umanizări fiind însoțite, adesea, de o deconstrucție plastică, materială, monumentele apărând ca atacate, alterate, afectate, găurite, golite.

Și, în sfârșit, pentru a închide cercul tot cu o linie de auto-monumentalizare, efemeră însă, de auto-celebrare și auto-glorificare de sine, linia începută în (Mai) ’68, aceea dorință a unei noi generații de a (se) face (singură) imagine, până la „pozele” recente, ca self-monumentalizare a mulțimii nemulțumite, din Piața Victoriei (deja istorica poză cu flashurile îndreptate spre cer).

Să comparăm în gând și/sau cu pasul Memorialul Holocaustului (deja amintit) și devastatul, criticul și în-act-criticatul „ansamblu” al lui Alexandru Ghilduș din Piața Palatului, în cazul căruia ruina, deconstrucția la propriu și activă nu face decât să reflecte, de fapt să continue, perfect coerent, ruina, eșecul conceptului însuși.

Despre profanare (pe urmele lui Giorgio Agamben) și despre vandalizarea ca utilizare, ca donare de sens (acolo unde nu există, nu ni se dă, nu ni se oferă), este, așadar – și trebuie adusă neapărat – vorba. A profana, a vandaliza înseamnă, uneori/deseori, pur și simplu a utiliza. Deci un gest pozitiv.

 

*

 

Un exemplu: municipiul (în înțeles roman) Constanța și lumina pe care situația acestui oraș, din acest oraș, o aruncă asupra relației dintre monument și ruină.

Totul a fost modernitate aici. Cel mai important semn de modernitate, monument al modernității, politice și sociale – pe lângă modernitatea, mult mai evidentă deși tot mai discretă, mai „discreționată”, adică mai nebăgată în seamă, industrial-națională (cuplajul dintre modernitatea industrială și național, dintre progres și națiune, ne-decuplarea lor: toate lucrările lui Anghel Saligny, podul, silozurile, faleza etc. – geniul ingineresc al modernității ca Renaștere) –, îl constituie Moscheea Carol I, „moscheea regală”: un rege care, nu-i așa, este ceva vechi, conservator, retrograd, „de dreapta”, construind ceva, nu-i așa, înapoiat, retrograd, precum un lăcaș de cult, dar pentru niște străini, pentru niște „minoritari”, includea, era progresist, în vreme ce noi, azi, sub o putere „de stânga”, ne pregătim să excludem, să eliminăm, să limităm. Asta se cheamă cu adevărat decădere, ruină.

La Constanța te poți lămuri asupra diferenței epocale, metafizice, dintre ruină și abandon, dintre ruină și nerealizare, neîmplinire, delăsare (a lăsa-de-izbeliște), neisprăvire (infinitul mort, sterp, al ne-isprăvirii), dintre ruină și defecțiune, pană, stricare („obsolescență programată”). Pentru ca un lucru, orice, să ajungă ruină trebuie ca mai întâi – și tot timpul, timpul însuși, ca timp, până acum, neîntrerupt (ruina-rea este timpul, transmiterea ca tradiție e ruinare, de aceea se transmite atât de puțin) – să fi fost. Numai monumentele pot (nu este obligatoriu) să ajungă ruină, până la ruină, ruina este adevăratul scop final, ruina este deja, în sine, un monument. Numai ceva solid (un „lucru”) persistă ca „ruină”, se „ruinează”. Trebuie să acumulezi și să aduni, să „compactezi” inițial ceea ce apoi să se poată „scurge”, consuma, măcina, „traduce” ca timp, sub formă de „ruină” și de „ruinare”. Ruina este dovada construirii, a producției concentrate – a-temporale (în altă formă decât cea temporală) – de timp. Numai materia oferă, timp.

Ruina nu este o stare de decădere, ci o stare de glorie, de triumf și încununare – de grație.

Ruina are întotdeauna un sens eroic.

Grecia: ruina-natură, indistinct. Roma: ruina-cultură, strat deja separat, distincte. În Grecia, ruina e mitul, subconștientul, istoria pre-istoriei. La Roma, deja, istoria e monument separat de soclu, adică reducându-se la el.

 

Monumentul e soclul vieții de zi cu zi. Fără monumentele obligatoriu ruinate, ca ruină devenită natură, nu am avea pe ce să pășim, pe cine (ce) să călcăm.

 

Ruina stă acolo, în cale, pentru a ne aduce aminte să nu uităm să ne imaginăm. Ea este pragul.

Review overview