Home / 5/2017  / Experiența unui voluntar într-un sat de poveste

Experiența unui voluntar într-un sat de poveste

Sunt voluntar la revista Arhitext de 4 ani, iar prima oară când am auzit despre proiectul «Casa bunicilor» a fost în redacție. Cu această ocazie am auzit despre contextul acestui proiect și anume, despre salvarea

Experiența unui voluntar într-un sat de poveste

de Alexandru Marin

Sunt voluntar la revista Arhitext de 4 ani, iar prima oară când am auzit despre proiectul «Casa bunicilor» a fost în redacție. Cu această ocazie am auzit despre contextul acestui proiect și anume, despre salvarea unor case cu potențial, care pot fi reutilizate de către propietar sau de către un potențial investitor care să ducă mai departe acest început. Am rămas uimit de atitudinea caldă a oamenilor de aici, dar totodată, am rămas și puțin dezamăgit, deoarece, deși sunt calzi și uniți, fiecare este pe cont propiu.

În prima săptămână, studenții au propus niște idei și strategii pentru salvarea și recondiționarea unor case care au fost identificate cu un an în urmă.

În aceste săptămâni am avut multe de învățat, de exemplu cum să faci un eseu, cum să faci o strategie sau cum să vorbești cu un om din sat fără să îl scoți din starea lui de confort. Cel mai interesant cred că a fost faptul că aici am cunoscut oameni frumoși, deștepți și pasionați de ceea ce fac. Nu am crezut vreodată că arhitectura poate uni la un loc muzica, teatrul, filozofia și multe alte categorii de oameni.

Am vrut să scriu, deoarece nu am mai scris demult nici măcar o poezie, și asta din cauză că nu am fost motivat. Însă prin această tabără am învățat că este bine să scrii despre anumite lucruri și să te poți bucura de tine că ai făcut asta.

Acum o să vă descriu ce am trăit în acest sat.

Satul Slămnești… când ajungi aici descoperi că parcă timpul a stat în loc în unele zone ale satului, în alte părți timpul trece peste căsuțe în care altădată satenii învățau la lumânare și erau fericiți cu puținul pe care îl aveau. Am fost și la școala din sat. Acolo am găsit băncuțe de pe vremea când dascălii erau preoții… L-am întrebat pe primar unde sunt copiii de aici, dar am primit un răspuns pe care nu voiam să îl aud.

Aici nu mai funcționează școala de 8 ani de zile, deoarece nu mai sunt copii, și ce este cel mai trist este faptul că la școala din satul Galeș mai sunt foarte puțini copiii care merg la școală, aproximativ 100 – 150 de elevi. Am văzut clase fără bănci, dar în schimb, am văzut că laboratoarele sunt așa cum erau odată… cu mici lipsuri.

Au fost conferințe pentru studenți, au făcut strategii și au lucrat mult… cel puțin, eu am văzut că să fii coordonator de echipă este foarte greu. Lucrau până noaptea târziu și se trezeau devreme pentru a lua micul dejun și pe urmă aveau curs. A fost minunat să văd un grup de studenți lucrând impreună. Au fost și câțiva copiii de la fundația S.O.S Satele copiilor. Am ajuns și la focul de tabără, dar, înainte de asta, vreau să vă povestesc ceva interesant.

Într-o zi de joi, părintele din sat ne-a dus să vedem de sus satul, biserica și chiar casa domnului Zachi. Începem să urcăm, fetele au urcat și ele, dar mai greu; era și normal. După prezentare erau obosite. Cum ajungem sus, vedem o priveliște care îți taie răsuflarea… o poieniță micuță și o cruce foarte veche care înainte se numea Crucea de hotar. Înaintăm și uau! poți să vezi satul cu acele acoperișuri vechi, dar și noi, biserica cu turla ei înaltă, și chiar căsuța domnului Zachi. A fost incredibil de frumos. După asta, ne-am odihnit și am jucat un joc pe care îl jucam in copilărie.

În ziua urmatoare, am avut o expoziție cu desene pe care studentele trebuiau să le facă și chiar și eu… Era de așteptat că nu aveam cum să desenez ca ele, deoarece aici era vorba de experiență, dar am zis să încerc. Și am început să pun pe hârtie ce aveam în cap.

A venit și momentul mult așteptat… focul de tabără. Mi-a adus aminte de copilărie, au făcut jocuri în jurul focului, au dansat și copiii și studenții; a fost frumos. A doua zi, studenții trebuiau să plece înapoi la București… deși nu voiam asta, îmi doream să fie ca la un concert în care formația ta favorită cântă ultima piesă și tu strigi «bis, bis, bis», dar de data asta nu a fost niciun bis. Ne luam la revedere în speranța că ne vom revedea la București.

A doua săptămână, a fost un alt subiect și alți studenți, și anume «Discursuri critice». Muzica, teatrul și arhitectura formează un triunghi care, deși separat funcționează relativ diferit, dacă le pui împreună, e fabulos câte ai de învățat de la acești oameni. Am fost înconjurat de oameni culți cu viziune asupra viitorului, și ce mi se pare formidable, cum spune francezul, este faptul că am avut acest vis să am prieteni de la care să pot învăța lucruri bune.

Avem și un cățeluș aici pe care Melina l-a iubit foarte mult, l-a îngrijit și s-a jucat mereu cu el. Până acum, mi-a plăcut tot ce a fost ca și program. Am urmărit două filme pe care nu am putut să le înțeleg cap-coadă, dar care mi-au plăcut foarte mult. Însă, cel mai mult mi-a plăcut că cu zi în urmă ne-am udat cu apă, a fost de vis. Am udat și eu o fată, ce-i drept cu ligheanul, și pe urmă fetele au făcut o strategie, s-au unit și m-au udat fleașcă… ce am căutat, asta am găsit. Mi-a plăcut că au fost unite ca albinele.

În acest eseu mi-am dorit să scriu ce am trăit aici și cumva m-am descărcat, plus că nu am mai scris demult și mi-a revenit pofta de scris.

Era să uit pe cineva… este o studentă care are un fel de a spune bancuri astfel încât eu râd încă de cum începe bancul. O cheamă Miki. Și dacă aveți o zi proastă, vă recomand să o rugați să vă spună celebrul banc Jackie Bencks și vă garantez că o să râdeți cu lacrimi. Însă de departe cea mai tare fată este celebra studentă din Iași, Andreea, care are un râs molipsitor.

Am scris aceste rânduri puțin după ora 12 noaptea; eram încă treaz și plin de energie, rezultatul unei molipseli din partea fetelor. Am ascultat celebrul banc Jackie Bencks – de data asta pe tot – și am râs de două ori mai mult ca prima oară. La ora 1 fără douăzeci, fetele scriau de zor, iar eu nu mă lăsam mai prejos. Mihai umfla o saltea pentru a se odihni după un lung drum până aici.

A doua zi am ascultat conferința domnului Bogdan Ghiu despre traduceri. E fenomenal câte lucruri știe acest om. Sâmbătă dimineața, la ora 7 jumătate, am reușit să mă trezesc după o noapte lungă în care ne-am uitat la film și am spus bancuri. Din păcate, am adormit la trilogia filmului «Wagner». Duminică urma să fie plecarea, dar până atunci am avut o zi plină. Am avut și invitați pe măsură, dar cel mai important a avut loc citirea eseurilor. De-abia așteptam să aud ce au scris fetele… aveam emoții pentru ele, dar și pentru mine.

Rămân cu aceste gânduri despre tot ce am trăit aici și anume, am avut parte și de dramă, de bucurie, de plâns și râsete.

Review overview