Home / 1/2017  / Teorie  / Dragoş Dascălu POVEȘTI ȘI UNELTE

Dragoş Dascălu POVEȘTI ȘI UNELTE

Poveștile personale pot fi una dintre cele mai interesante unelte ale arhitecturii sau urbanismului ce își propune un rol social. «Poveștile construiesc relații». Relațiile declanșează procese. Procesele pot duce la crearea de spații.

Narațiunile cotidiene contruiesc realitatea. Prin narațiuni înțelegem și comunicăm percepția noastră a realității, iar arhitectura este de multe ori parte a acestora

Pentru o bună perioadă, arhitecții care și‑au asumat un rol social au crezut în puterea spațiului de a modela individul. De a‑l stimula, îngrădi, direcționa, în fine, de a‑i determina un anumit comportament. În cel mai pur spirit pozitivist (caracteristic, de altfel, epocii), aceștia credeau intr‑un adevăr al arhitecturii, o obiectivitate care poate transcede percepția individului‑utilizator și, care, odată aplicată, poate modela în mod determinat, calculat, individul. Tony Garnier, unul dintre visătorii moderniști, era convins că «doar adevărul este frumos. În arhitectură, adevărul este produsul calculelor făcute pentru a satisface nevoi cunoscute prin mijloace cunoscute» (1). Începând însă cu anii ’70, critica post‑structuralistă a creării discursului, formarea instituțiilor sociale care promovează discursul, precum și manifestarea puterii de către cei care generează discursul, a dus la o nouă înțelegere, mai etică, a relației între arhitectură și individ‑utilizator. «Adevărul» (deținut de experți), oricare ar fi fost acesta, devine mai puțin important. Individul este privit ca expert iar modul în care acesta percepe realitatea (întotdeauna subiectiv), începe să fie luat în calcul.

Narațiunile cotidiene contruiesc realitatea. Prin narațiuni înțelegem și comunicăm percepția noastră a realității, iar arhitectura este de multe ori parte a acestora. Decor sau actant (2), strada, pragul, camera, scara sunt toate părți ale narațiunilor noastre cotidiene. Altfel spus, înțelegem, experimentăm și transmitem mai departe propria experiență a spațiului construit prin intermediul propriilor «povești» și a multitudinii de narațiuni personale împărtășite (fiecare înțelegem spațiul și obiectele arhitecturale diferit, dar nu complet independent de o percepție comună). Asta poate însemna, bineînțeles, multiple interpretări dar și deturnări, în timp, ale înțelesului spațiului arhitectural sau ale obiectului de arhitectură (3). Iar, în același timp, poate constitui o resursă considerabilă pentru procesele arhitecturale și spațiile sale rezultante.

Poveștile personale pot fi una dintre cele mai interesante unelte ale arhitecturii sau urbanismului ce își propune un rol social. «Poveștile construiesc relații» (4). Relațiile declanșează procese. Procesele pot duce la crearea de spații. Inițiativa Dudley Street, o mișcare ce își propunea regenerarea urbană a unui cartier din Boston caracterizat de depopulare, degradare fizică, scăderea drastică a valorii proprietăților etc., pornise în anii ’80 similar cu multe alte proiecte de regenerare urbană: un plan generat de profesioniști ce urma să fie implementat cu fonduri provenite de la o fundație necunoscută pentru majoritatea locuitorilor. Datorită opoziției locuitorilor la o astfel de abordare, strategia a fost modificată radical. În locul unui plan predefinit, membrii organizațiilor au mers să cunoască locuitorii, să le asculte poveștile. Problemele, dezamăgirile, speranțele locuitorilor exprimate prin aceste povești au fost folosite pentru a genera primele acțiuni în cartier (5). Poveștile personale au fost folosite pentru a găsi spațiile cele mai bune și acțiunile cele mai potrivite pentru începutul unui proces gradual de regenerare urbană. Succesul primelor acțiuni a făcut ca locuitorii să se deschidă mai mult și să se simtă capacitați. Să își dorească mai multe de la cartierul lor și să simtă că pot obține și pot genera această schimbare prin propriile puteri. Misiunea inițiativei Dudley Street a devenit aceea de a capacita locuitorii cartierului să «organizeze, planifice, creeze și controleze un cartier vibrant, divers și de înaltă calitate în colaborare cu partenerii din comunitate» (6). Vorbim aici de un proces de regenerare urbană cu o perspectivă integrată. Nu doar spațiul este cel care contează. Îmbunătățirea calității spațiului este o rezultantă a unui proces mai larg de capacitare a locuitorilor, de creare a unor instituții sociale proprii cu putere de acțiune, de micșorare a distanțelor sociale. Iar poveștile au fost prima și cea mai importantă unealtă permanent folosită.

Actul de a povesti este arhetipal. Dar acest lucru nu explică puterea pe care narațiunile individuale o pot avea și nici mecanismele pe care se bazează. În modul cel mai direct, poveștile personale se leagă de familiaritate, de elemente neproblematice din trecut sau de rutină. Folosirea acestor elemente neproblematice poate ajuta la gestionarea mai ușoară a elementelor necunoscute, fie că vorbim despre situații, indivizi, spații, obiecte. Este o strategie de reducere a complexității lumii exterioare, precum și o modalitate de a preveni anxietatea legată de necunoscut (7). O intervenție construită, care întotdeauna înlocuiește o ordine existentă, o rutină, cu una nouă, necunoscută, poate genera respingere sau anxietate. De aceea poveștile personale, folosite corect, pot fi o unealtă de apropiere de indivizi și de stimulare a aproprierii spațiului sau obiectului rezultant. Dar simpla familiaritate nu explică integral mecanismele din spatele poveștilor personale. Poveștile personale expuse, descoperite altcuiva (cu atât mai mult cu cât persoana respectivă nu este cunoscută), sunt acte de testare a încrederii. Individul se deschide, devine vulnerabil, iar «celălalt» poate profita de pe urma acestei deschideri. Costul perceput al acțiunii este însă unul redus. Cel care povestește are foarte puține de pierdut de pe urma acestei deschideri în cazul în care încrederea este înșelată. Astfel, povestea este o unealtă prin care se poate începe construirea unor relații de încredere. În plus, cum am văzut în cazul inițiativei Dudley Street, odată ce poveștile personale ajung să producă efecte reale în spațiu, ducând la regenerarea urbană a unui cartier, crește gradul de capacitare al individului care povestește.

Există o întreagă literatură legată de relația între narațiune, narare, naratori și relații de putere. Cine povestește, cine ascultă, care este relația între aceștia. Care este scopul urmărit prin spunerea poveștii? Este aceasta o formă de legitimare a povestitorului? În cazul unor practici precum a celei menționate mai sus, avem de‑a face cu o transformare în agenți a unor indivizi în general excluși din procesul decizional. Povestea individului produce efecte. Individul devine agent. Astfel, povestea personală nu este doar o unealtă de construire a încrederii ci și o unealtă de capacitare a individului. Nu în ultimul rând, a povesti este o formă de interacțiune față în față. De cunoaștere directă între indivizi. Propriile experiențe, împărtășite și dezbătute intr‑un cadru relativ restrâns, față‑în‑față, pot duce la reducerea distanțelor sociale date de diferențele de cunoaștere, vârstă, rasă etc. De asemenea, pot reduce stereotipurile legate de categoria abstractă a «celuilalt». Experiențele împărtășite sunt reale, țin de viața cotidiană și indivizii pot relaționa mai ușor cu acestea. Este o lecție știută încă de la începutul secolului 20 de vizionari precum Jane Addams care considera că experiența imediată, uzuală, cotidiană contează mai mult decât orice altceva în relațiile sociale (8). Astfel, povestea personală este și o unealtă de reducere a distanțelor sociale între indivizi.

Note:

  1. Banham, Reyner, (1980) [1960], Theory and Design in the First Machine Age, Cambridge: MIT Press, p. 36.
  2. În sensul dat de Bruno Latour și a Teoriei Actorilor în Rețea.
  3. Charles Jencks discută pe larg ideea legăturii între brand, percepție și intenție în cazul marilor obiecte de arhitectură în cartea sa The Iconic Building. Pentru acesta, clădirile iconice de succes sunt cele care reușesc să se împletească cu povești reale, locale, să devină parte a narațiunilor cotidiene intr‑un mod pozitiv, chiar dacă uneori acestea diferă considerabil față de intenția inițială a clădirii. «Paranoia și neînțelegerea acompaniază clădirea iconică», p. 57.
  4. Putnam, Robert, Feldstein, L. (2004), Better Together. Restoring the American Community, New York, London, Toronto, Sydney: Simon&Schuster, p. 21.
  5. Ibidem, pp. 75–86.
  6. www.dsni.org
  7. Despre încredere de bază, «basic trust», sau familiaritate ca mecanism social de reducere a complexității lumii exterioare vorbesc Anthony Giddens și Niklas Luhmann.
  8. În Sennett, Richard (2012), Together. The Rituals, Pleasures and Politics of Cooperation, London: Allen Lane.
  9. Public works (2011), Folk Float News from Egremont and Glasgow, [online] pe: http://www.publicworksgroup.net/log/1175/folk‑float‑news‑from-egremontand-glasgow.

Cum pot folosi însă arhitecții această unealtă pentru o arhitectură mai apropiată de indivizii‑utilizatori? Este evident că nu putem vorbi despre o rețetă. Există însă câteva exemple remarcabile: EichbaumOper a celor de la raumlabor sau Folk Float a colectivului de arhitecți‑artiști publicworks. Având ca scop final crearea unui muzeu și a unei arhive legată de locuitorii fostului oraș minier Egremont din Scoția, cei de la publicworks au conceput un proiect care să asigure relația între viitorul spațiu și locuitorii pe care acesta ar trebui să îi reprezinte. Pe scurt, ideea constă în conversia unei mașini electrice de livrat lapte (milk float) intr‑un obiect arhitectural mobil multifuncțional care să acționeze ca o vitrină expozițională, să adune obiecte de la locuitorii din zonă pentru viitorul muzeu. Tocmai aceste obiecte devin unealta și mijlocul prin care se încearcă apropierea de indivizi. În cursul celor 2 luni în care a circulat prin Egremont, Folk Float a strâns atât o arhivă locală, obiecte diverse și publicații, a asociației Crab Fair Archive constituită informal, cât și obiecte de la locuitori. «Donațiile au putut include orice, de la un portret de familie la un CD cu muzică locală, o legumă crescută acasă, un bilet câștigător la loterie sau ultima glumă care circulă prin Egremont. La prima ieșire, donațiile au inclus o fotografie a unui câine premiat, un dovlecel gigant și un trofeu de box. Folk Float informează acest nou tip de muzeu local și țintește să devină o unealtă critică în pornirea sa. Contactul direct al Folk Float cu publicul său urmăreşte să construiască o mai bună înțelegere despre cum se poate manifesta un viitor muzeu atât fizic cât și ca activitate.» (9)

Dar obiectele despre care vorbesc cei de la publicworks nu sunt obiecte oarecare. Fiecare dintre acestea sunt parte a unei istorii trăite. Au înglobate în ele povești personale. Iar donarea și expunerea acestor obiecte devin astfel o poveste spusă de un individ în public. Astfel, obiectele‑povești devin unelte pentru crearea unui nou tip de muzeu. Poveștile devin unelte în creația de arhitectură, iar fiecare dintre indivizii participanți devin creatori prin poveștile spuse. Narațiunile cotidiene ale fiecăruia dintre noi pot fi unelte pentru crearea de noi tipuri de spații, obiecte, utilizări. Iar fiecare dintre noi poate fi creator de spațiu, ca parte a unui colaj de narațiuni. Multe dintre arhitecturile care și‑au asumat un rol social și care folosesc astfel de unelte au reușit să spargă relația de dominație între expert și individul‑utilizator. A poveștii unice, impuse de planificator, la care indivizii‑utilizatori sunt doar spectatori. Din păcate însă, aceste arhitecturi sunt încă marginale și presupun o reinventare a rolului arhitectului. Iar această reinvenție încă nu se împacă cu sistemului arhitectural existent (formare, practică uzuală, discurs). Iar în ceea ce privește urbanismul, astfel de practici sunt cu atât mai rare. Din păcate, de cele mai multe ori în proiectele de regenerare urbană, urbanism, design urban, planificatorii caută încă formula perfectă, științifică, obiectivă, de modelare a societății și indivizilor. Dar orașele respectă cu atât mai puțin planurile trasate. Din fericire însă, tocmai poveștile indivizilor vor modifica, deturna, sau ignora poveștile experților și vor face întotdeauna orașele plăcute și pline de viață.

Review overview