Dana Pop – Loc, ne-loc şi non-loc
Textura oraşului este alcătuită dintr-o juxtapunere de spaţii, spaţii interioare, spaţii exterioare, spaţii între alte spaţii, spaţii pliate, spaţii suprapuse, spaţii claustrate sau spaţii dilatate. Dar despre ce vorbesc aceste spaţii? rigoare, joc, reverie, oniric sau chiar obsesie?
Spaţiul în sine nu există. Nu putem vorbi despre un spaţiu, pentru că nu îl putem delimita, nu îl putem percepe. Nu există sus sau jos, dreapta sau stânga, nu există departe sau aproape. Există doar un vid infinit. O omogenitate în care orice parte este identică cu cea vecină, în oricare direcţie. În acest gol absolut nu există nici un reper şi nici o posibilitate de orientare, lipseşte orice tip de relaţie, distanţele sunt infinite. (1) Dacă ne relaţionăm la conceptul de spaţiu în acest mod, înţelegem că ceea ce percepem noi ca fiind spaţiu în viaţa de zi cu zi, este de fapt o grilă de relaţii, conexiuni, procese, contacte ce se stabilesc între obiectele care locuiesc spaţiul şi între obiecte şi privitor.
Locul, spre deosebire de spaţiu, presupune existenţa unor caracteristici foarte specifice, presupune prezenţa funcţiilor de orientare şi identificare; locul este un fenomen calitativ. Spaţiul devine loc atunci când ni-l însuşim, când îi descoperim semnificaţia. (2) Această diferenţă este sesizabilă, după cum remarcă Christian Norberg-Schulz, şi la nivelul vorbirii: locurile sunt denumite de substantive – casă, piaţă, oraş etc. – ele fiind considerate obiecte; în timp ce spaţiile sunt determinate de prepoziţii – pe, lângă, sub etc..
Atunci când defineşte locurile, Marc Augé stabileşte trei caracteristici esenţiale: locurile sunt identitare, devin suportul unor relaţii şi au istorie. Pentru fiecare dintre noi locul desemnează un sistem de posibilităţi, prescripţii şi interdicţii cu conţinut spaţial, dar şi social. (3) Dar ce se întâmplă cu spaţiile care nu pot fi definite ca fiind identitare, istorice sau preocupate de o dimensiune relaţională? Aceste spaţii devin practic opusul locului, ceea ce Augé a definit ca fiind non-loc (fr: non-lieux, eng: non-place).
Non-locul este produsul «supermodernităţii», este un spaţiu căruia nu poţi să îi aparţii şi nici nu îţi aparţine, este un spaţiu prin care treci, de care nu te ataşezi, pe care nu îi remarci şi care nu îşi lasă amprenta asupra ta. Din momentul în care păşeşti într-un non-loc, asemeni unei găuri negre, te dezbracă de identitate şi intri într-o lume a uniformităţii, similitudinii şi solitudinii. Arhetipul non-locului este spaţiul călătorului – aeroportul, gara, staţia de metrou, hotelul – spaţii pe care ni le amintim doar în termeni generici. (4)
.
Continuarea articolului poate fi găsită în nr 3/2012 al revistei Arhitext.
.
Note:
(1) Rudolf ARNHEIM, The Dynamics of Architectural Form (Dinamica formei arhitecturale), Berkley & Los Angeles, Londra: University of California Press, 1977, p 10
(2) Christian NORBERG – SCHULZ, Genius Loci – Towards a Phenomenology of Architecture, New York: Rizzoli International Publication, 1979, p 5
(3) Marc AUGÉ, Non-Places – an Introduction to Supermodernity, London, Broklyn: Verso, 1995, p 43
(4) AUGÉ, Non-Places – an Introduction to Supermodernity, p 70
Leave a Reply
