Tema «Urme şi ecranări» este foarte vagă şi lasă loc la diverse interpretări, în acelaşi timp fiind foarte greu să construieşti un discurs care să se înscrie cu uşurinţă într-o discuţie din cadrul unei mese rotunde. Principala preocupare a fost de a lega această temă de contextul actual al spaţiului românesc şi de a căuta aici «urmele» care sunt «ecranate.»
Cel mai la îndemână s-a dovedit spaţiul controversatei «suburbii» ridicate în ultimii ani pe terenul viran al periferiei oraşului ce pare să fie astăzi o întindere nesfârşită care înghite constant bucăţi de peisaj şi îşi transformă permanent limitele. Tendinţa expansivă se regăseşte la scară globală. Metoda de realizare este însă diferită, de la suburbia clasică (americană) dezvoltată pe orizontală, la oraşul vertical dezvoltat compact după modelul Singapore (Tema pavilionului statului Singapore de la Bienala din Veneţia 2010 – întreaga populaţie actuală a globului încape în 1000 de Singapore, ceea ce ar ocupa 0,5% din suprafaţa uscatului).
La nivel regional, în cazul nostru în Balcani, lucrurile sunt însă asemănătoare. Ajunge să vezi o fotografie din periferia Belgradului şi să crezi că eşti la marginea unui oraş românesc. Ca parte a Balcanilor am moştenit un sistem de valori pe care adesea vrem să le negăm sau cel puţin să le neglijăm. Încercăm să ne debarasăm de atributul de balcanic şi tindem să îmbrăţişăm mai degrabă restul valorilor europene. Astfel, o posibilă ecranare identificabilă poate fi această cenzură a ideii de balcanic.
Termenul de «balcanizare» vine din sfera geo-politică şi defineşte un proces de fragmentare şi divizare, iar în arhitectura el se referă la dezvoltarea necontrolată care se bazează mai degrabă pe iniţiative individuale decât pe o imagine de ansamblu. Fenomenul românesc de creare a periferiei trebuie aşezat în contextul Europei de Sud-Est, fiind un caz particular al caracteristicilor unei culturi urbane balcanice.
Continuarea articolului poate fi găsită în nr 2/2012 al revistei Arhitext


