Sabin Borș – Transportament, sau Enclava de umanitate (Fragment) (exclusiv online)

Imagine © Sabin Borș, 2010

Transportament[1], sau Enclava de umanitate (exclusiv online)

În ce măsură mai putem vorbi astăzi despre un comportament, despre un „spirit” urban, când subiectul devine transport[2], transfer urban, un element ce trebuie transportat în permanență, mișcat dintr-o parte într-alta a firmamentului urban? În ce fel atomizarea orașului, anunțată de altfel odată cu planurile de restructurare administrativ-politică, predispune la o granulare a subiectului[3], sau măcar cum putem citi disoluția treptată în mediu, ca medii, ca proiecte de viață redistribuibile în cinetica prin care orașul însuși se constituie ca transport, ca mișcare obligatorie ce implică aproape în mod necesar o anume „uitare de sine”? Transportul este unul al emoțiilor, sau mecanica unei deplasări, a unei comutări? În ce fel dinamica pe care o impun spațiile unui oraș „îndatorează” libertatea și posibilitățile individului, constrâns din ce în ce mai mult unor scenarii aferente unui tip nou de individualitate? Dacă indiviul de astăzi pare explodat, pulverizat în scenarii im-proprii, în fața cărora este chemat să producă și să re-producă scenarii ale rezistenței, ea însăși un mecanism de reglare socială, ea însăși apanaj al unei politici, al unui anume drept politic, acest lucru trădează excavarea definitivă a umanului, care este acum adus la suprafață, codat în limbaje noi, gramatizat pe măsura noilor medii(-media) de viață. Teritorializarea și re-teritorializarea extremelor, a marginilor, excavarea periferiilor, toate acestea clădesc restul de umanitate sub forma unei enclave în care ne constituim ca fragment construit, impus, limitat din afară. Cu alte cuvinte, de-constituiți încă de la început, rupți, separați – de-constituirea ca premisă a posibilității de a exista, a libertății de mișcare, a configurării gesturilor, a capacității de a ne deplasa, implicit de a deplasa limitele atribuite.

Camuflați de arhitectură, prin intermediul arhitecturii, dez-arhitecturați în propria noastră umanitate, căutând camuflajul unor kit-uri identitare în care ne este prescrisă doza de individualitate, trăim astăzi tot mai aproape de o anumită adâncime și de o anumită textură imposibilă a mediului de viață, sub imperiul unui viitor care nu promite altceva decât certa lui venire. Că există o serie de proiecte, o tendință chiar, care încearcă tocmai să ofere o anumită consistență acestor adâncimi și texturi, acesta e un lucru cert. Însă perspectiva în care arhitectura își plasează propriul demers este tocmai aceea al unei dizolvări a adâncimilor și texturilor, al unei medieri aproape insesizabile prin care exterioritățile întâlnesc interiorități. Nu este vorba, până la urmă, nici măcar de caracterul imersiv al noilor medii, ci de simpla dispariție, de incidenta anulare a unui set de limite fizice menite tocmai a uniformiza cadrul urban. Aparenta diversificare a spațiilor traduce, de fapt, o uniformizare a modurilor de raportare, o nivelare prin estetic a diferențelor. Un sentiment de închidere ce întâlnește un sentiment de expunere, de supunere sub imperiul anumitor acțiuni, percepte, legi, norme, etc. Cu cât mai deschis, cu atât mai expus, cu atât mai sechestrat în afara sinelui, mai închis înafara ta. Expunere, totodată, ca demascare, ca dezvăluire a sinelui, a individualității, a interiorității. Ne camuflăm în exterior, urban, pierzând tocmai camuflajul interiorității noastre, de care suntem deposedați pentru a putea fi re-constituiți ca subiecți (a-politici). Orice reformă presupune prealabila de(-)formare a individului, înstrăinarea (juridică a) sinelui pentru o comunitate de viață, insuficientă însă pentru a se constitui sub forma unei comunități de subiecți autentic politici.

Arhitectura se constituie, la limită, sub forma unui aparat de propriocepție, a unui dispozitiv ce mediază raportul mișcărilor, al proximităților, al acțiunilor umane, un ansamblu în care ne reflectăm pe noi înșine, în care arhitecturăm un mediu de viață cu prețul dez-arhitecturării sinelui. Faptul că avem un drept politic trădează tocmai faptul că nu suntem, de drept, politici, că fiecare întreprindere politică a subiectului se constituie sub forma unei teritorializări în câmpul dreptului (teritorializare, re-teritorializare… de-teritorializare). Or arhitectura spațiilor de viață, la fel ca și arhitecturile legilor, țin tocmai de confundarea limitei dintre a avea un drept politic și a fi, de drept, politici, de a ne constitui sub forma unor subiecți politici. Faptul că avem un corp, lucru care de altfel dezlănțuie căutarea acerbă a fiecăruia de alte corpuri în care / asupra căruia să-și exteriorizeze propria subiectivitate, trădează tocmai faptul că nu suntem un corp, că nu suntem, mai întâi, constituiți noi înșine sub forma unui corp definitiv, iar apoi, că suntem în incapacitatea de a forma un corp, de a da un corp (comunitar). Or, în acest caz, orice comportament, fie el asumat urban, angajat politic, nu rămâne altceva decât transportul de individualitate, deplasarea sinelui, transportamentul, mână în mână cu reglementarea portabilității noastre, dintr-un limbaj într-altul, dintr-un mediu în altul, de la o practică la alta, dinspre o politică înspre o alta. Comportament sub formă de transport – portament, transportament. Corp sub forma transportului de corp, sub formă de im-proprietate, mânat neîncetat de la spate, mobilizat tocmai pentru a nu cădea victimă a unei stări de inerție, de panică[4].

Arhitectura construiește cadrul mobilizărilor generale, ea strânge laolaltă în jurul ei fără a îngădui privirea laterală, ea construiește socializare pentru a edifica în fals societăți. Or societatea de astăzi se bazează pe un aflux de afect, de construcții/constructe afective care dezafectează indivizii[5], pe afirmarea în exces, fără rest, a individualității, care traduce tocmai dez-individualizarea subiectului, atomizarea sau granularea subiectivității, „particularizarea” în sensul unei atomizări a interiorității, devenirea-particulă, particulară, în particulă. Ea se bazează, în egală măsură, pe legitimitatea promisă pe care o aduce viitorul, proiectat sub forma unei lumi posibile, a unor veritabile proiecte de viață, promisiunea unui viitor anterior la care arhitectura participă, în și din viitorul anterior, pentru a „justifica” o dată în plus carențele prezentului și deficitul nostru ființial de prezență. Arhitectura contribuie, încă o dată, la procesarea diferențelor între indivizi, fiind reper pentru localizarea și mișcarea corpului privitorului, prin statuarea unor diferențe funcționale, nu fără o anume autopoietică[6]. Arhitectura contribuie, cu prețul propriei sale practici, la cifrarea și descifrarea cadrelor ce determină existența noastră în termenii unor permanente procese și acțiuni de tranziție, hibridizare și nomadizare, alienare, înstrăinare. Dincolo de „ruina” viziunii (Derrida), ea trebuie însă să regăsească nu spațiul, ci spațierea sa permanentă. Nu diferența care face diferența, și care (re-)teritorializează astfel pe mai departe regimul semnelor și al autorității, ci diferența care scapă diferenței, care i se sustrage. Pentru ca „rezistența la autoritatea filosofică” (Derrida) să mai poată avea loc, e nevoie de o spațiere care să se sustragă în permanență propriei sale diferențe, și în acest sens să devenim ceva ce nu suntem.

Enclava de umanitate rămasă trebuie să facă însă față unei „libertăți morfologice”[7] ce definește atât stadiul și starea actuală a unui anume umanism, cât și condiția permutațională a cadrelor și sistemelor de referință, între care arhitectura este un alt modul. O libertate morfologică generalizată, devenită condiție de adaptare la noile cadre tehnico-tehnologice, la noii stimuli. Exteriorul rămâne în permanență exterior al unui interior particular ce se cere excavat fără rest, teritorializat tocmai pentru a putea fi pus pe hartă (amintesc aici celebra formulă a lui Bateson, potrivit căruia harta nu este teritoriul), gravat, încrustat pe suprafața anonimă a societății, pentru a i se marca și astfel omogeniza diferența. Spațiul însuși, ca atare, nu reprezintă decât un cod, de unde nevoia unei spațieri neîntrerupte – spațiere a unei enclave, de-teritorializare a teritorialităților autoritare. Fără a însemna cedarea enclavei, nici re-teritorializare, ci de-teritorializare, de-structurare, dez-organizare în cele din urmă, folosirea inversă a relației prostetice dintre noi și exterior, deșurubare a schelei sistemului, de-realizare a mediilor. După cum afirma Cary Wolfe, „(…) indiferent de ceea ce suntem, ajungem să fim astfel supunându-ne unei relații esențialmente prostetice între noi și exterior. În mod paradoxal, aceste programe, coduri și arhive radical inumane și nonorganice reprezintă mediul prin care putem conștientiza pe deplin cine suntem – dar numai devenind ceva ce nu suntem”[8]. Miza constă însă tocmai în a deveni ceva ce nu suntem pentru a salva enclava de umanitate ce ne rămâne, ca rest, supra-sarcină a unei societăți care nu se mai regăsește, a-propriere în mijlocul im-proprietății, de-teritorializare a mediilor împotriva devenirii-media. Dez-arhitecturare tocmai pentru a salva fragmente de arhitectură.

This entry was posted on Friday, April 22nd, 2011 at 10:31. It is filed under Articole. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed.